Yggdrasil fotomodel

Conform planului, reușim să ne trezim dis-de-dimineață, împachetăm și încărcăm căluțul, pregătiți de drumul spre București. Tot în hotel cu noi, fuseseră cazați o familie din Giurgiu, care și ei se întorceau tot azi spre țară. Își beau cafelele liniștiți la terasă, nu aveau de legat bagaje pe mobră, ca mine, așa că stăteau și se tot minunau cum încarc căluțul.

Când am pus și ultima chingă pe bagaje și am răsuflat ușurat, capul familiei mă întreabă, în glumă, râzând de multitudinea de bagaje: „Asta-i tot!?”

Dacă nu i-aș fi văzut chipul, glumeț și binedispus, aș fi zis că mă ia la mișto. Omul totuși zâmbea admirativ, apoi, adresându-se către soție spune: „La noi în mașină nu încap atâtea bagaje”.

Ne bem cafeluța și ne mâncăm biscuitele, răsuflu și eu, că deja m-am încins tot legând la bagaje. Parcă nu erau așa multe când am plecat din București, iar bagaj suplimentar nu am adunat, abia ce-am aruncat scoicile culese cu gând de suveniruri pentru prieteni. Nu de alta, dar începuseră să miroase a roze, și nu voiam să stric mirosul de eșapament.

În fine, ne punem căștile și ne strecurăm și noi, pe lângă bagaje, în șa, și la drum. Ioana deschide gura și începe dirijarea circulației. De data aceasta, nu ne-a mai rătăcit chiar așa de tare. Acum ne ghidează liniștită către Silistra. Totuși ne-a scos din Balchik pe centură, observând târziu că eu știam un drum mai scurt spre ieșire, dar m-am încrezut, din nou, în talentele ascunse ale navigatoarei Ioana.

E zi senină și frumoasă, călărim liniștiți pe drumul ce șerpuiește prin câmpiile bulgare, alternând de la verdele crud, ce se regăsește și pe flamura bulgară, la galbenul aprins al câmpiilor de rapiță. E încă dimineață și drumul pare pustiu, foarte rar mai întâlnim câte un tractor pornit spre ale ogoarelor munci.

Căluțul se descurcă minunat cu pasagerii și bagajele. E primul drum pe care îl face încărcat cu saci de povară și doi călăreți în spate, dar se ține mândru și ne încântă la trapu-i frumos și așezat.

Nu mult înainte de Dobrich, ajungem din urmă mașina de Giurgiu, care fusese cazată la același hotel cu noi, făcuseră o mică pană de șanț, pentru că tocmai când îi depășim observ cum iese satisfăcută din porumbi mezina familiei.

O bună bucată de drum ne-am însoțit cu giurgiuvenii, care aveau aproximativ același stil de mers ca trapul nostru. Uneori, în afara localităților ne mai întrecea, pentru ca la prima localitate să trecem noi în frunte. Căluțul galopa constant, în timp ce mașina mergea mai cu frică în localități. Ce-i drept, la Silistra ne-am pierdut, căci noi am oprit să luăm micul dejun, chiar dacă mai târziu, în apropiere de amiezi.

La intrarea în Silistra, Lina ochise o terasă mai arătoasă, și am stabilit că dacă nu găsim ceva drăguț în centru, avem unde ne retrage. Așa s-a și întâmplat, după două ture de centru, trecut prin piață și pe bulevardul de promenadă al orașului, ne-am îndreptat, cu burțile făcând deja scandal, către terasa ochită de Lina.

Terasa era elegantă, iar mâncarea a fost delicioasă, ambii servind câte o omletă cu diverse legume bulgărești. Trebuie menționat că la bulgari, pâinea se cere separat, și se servește la felie. Chelnerița, deși foarte amabilă, nu știe boabă de engleză, română, sau orice altă limbă în afară de bulgară. Reușim să ne facem înțeleși deoarece prietenii noștri de peste Dunăre au meniuri și în limba română, ceea ce e de admirat.

Cu burțile pline, ne facem siesta, Lina delectându-se cu o cafea, iar eu cu apă minerală. Soarele se înalță to mai sus pe cer, iar atmosfera începe ușor-ușor să se încingă. Se presimt zilele caniculare specifice zonei danubiano-pontice, deși e doar 1 mai.

Ne facem curaj să ne avântăm în soarele tot mai dogoritor și ne îndreptăm spre vama românească. Ajungem la bac cât să constat că se desprinde de mal în momentul când eram la 2 m de el. Dacă eram mai adormit, sau mai topit de soare, ajungeam să mă scald în Dunăre, cu cal cu tot, noroc că Lina venea în urma noastră pe jos. Am rămas pe barja din chei unde ancorau bac-urile, așteptând următorul transport, în soarele care încingea absolut tot ce-i stătea în cale. Aproape nu mai conta faptul că echipamentele noastre erau negre, oricum nu aveam curaj să ating nimic cu mâna.

Într-un târziu, când limbile ajungeau până la cot, apare barja care ne va trece pe malul stâng, căci e o barjă, impinsă cu strășnicie și voinicie de vasul Perla.

Am urcat primii, căci eram deja pe chei, apoi barja s-a umplut de mașini pline de conaționali care se întorceau, ca și noi, din week-endul prelungit.

Trecerea a durat, nu mult peste un sfert de ceas, un „pătrar de vreme” cum ar fi spus Creangă în operele sale. Suntem pe malul stâng, debarcați, trași la umbră unde ne răcorim cu câte un suc rece, unii dintre noi ajutând cu un fum de țigară.

Cum stătea Yggdrasil, obosit și transpirat, în arșița zilei, iată că se apropie timid, și puțin încurcat, un om cu suflet și ochi de visător, care cere, la fel de timid, permisiunea de a fotografia căluțul. Voie de la noi, ca de la Banu Ghica!

Și se pune Cristian, un pictor de interioare de biserici, un adevărat maestru, dacă e voie să-mi explirm eu părerea, la pozat căluțul din diverse unghiuri și poziții. Interesul pentru motociclism se citește vădit în ochii săi, în care se citește mult mai mult decât poate își închipuie el.

În scurt timp devenim prieteni, și pe bună dreptate poți numi prieten un artist cu poate prea mult bun simț. O calitate pe care am remarcat-o la Cristian, cu care Lina a fost foarte de acord, e că acest nou prieten avea un iz rar întâlnit, anume mirosea a om.

Am depănat povestiri și am făcut schimb de date de contact, ar fi păcat să nu ții legătura cu cineva care ‘miroase a om’. Ne-am luat la revedere, de la artistul visător cu promisiunea să păstrăm legătura, și ne-am îndreptat către Călărași, continuându-ne drumul spre aglomeratul și încinsul București. Am hotărât să evităm autostrada, și bine am făcut, căci drumul vechi a fost plăcut și mai răcoros probabil.

După un ultim popas la Lehliu-Gară, la o bodegă specifică zonei, posibil cea în care s-au cunoscut Tanța și Costel, ne stabilim cu prietenii care rămăseseră în București, să ne vedem pe seară la o bere în răcoarea unei terase, ajunsă deja ‘acasă’ pentru unii.

Așadar, iată-ne ajunși în încinsul și aglomeratul București, încheind o nouă filă în existența călătorului deprins cu drumul. Sper ca pasagerul, îndurătoarea Lina, să ne fi suportat apucăturile de bătători de cărări și să se fi simțit bine în compania noastră.

Întru tot mai multe cărări
bătute în drumul vieții!