Numai 3 kilometri

Cu toate că ne-am pus la somn târziu, după o zi întreagă de călărit, obosiți nevoie mare, am reușit să ne trezim până în 11. Știu că nu mai e dimineață, dar uneori e devreme pentru un week-end.

Dușați, spălați, echipați, ieșim în oraș, mânați de la spate de foame, să căutăm un loc drăguț unde să dejunăm, de prânz.

Căluțul e și el somnoros, dar se trezește la apropierea noastră. Il mângâi ușor pe coamă și-l linștesc, deocamdată nu călărim, mai poate dormi în voia cea bună.

Coborâm pantele abrupte ale Balchik-ului îndreptându-ne către apă, căutăm să mâncăm la o terasă pe faleză, unde ne poate atinge briza mării.

După puțin învârtit în sus și-n jos pe faleza unică a Balchik-ului, cedăm nevoii imperioase de a mânca, și alegem o terasă unde observăm că lumea se cam înghesuie, și se vorbește română. Nu că nu s-ar vorbi și la alte terase, căci toate au un mesaj clar: „Bine ați venit dragi prieteni români”. Nemaivorbind că toate meniurile conțin și limba română, și bineînțeles, se acceptă și lei.

Așa cum am mai spus, alegem „Old boat”, pentru că e plină, semn că mâncarea e bună, și patroana reușește să ne convingă să alegem „Barca Veche”, doar vrem să mâncăm, nu să navigăm pe mare.

Dacă tot am venit la mare, chipurile de 1 Mai, să ne încadrăm în peisaj și să mâncăm specific pescăresc. Răsfoind meniul foarte bogat și plin de diverse feluri de mâncare, ochii mi se opresc asupra unui lavrachi, și-mi aduc aminte cu câtă ardoare și poftă, pronunța ‘Luna’ cuvântul ‘lavrachi’, peștele ei favorit. Retrăiesc cu plăcere clipele din ‘Geamandura’ și mă hotărăsc asupra lavrachi-ului. Lina păstrează specificul, dar ca să nu comandăm la fel, hotărăște să savureze un somon la gratar.

Trebuie să mulțumim respectuos bucătarului de la „Barca Veche”, peștii au fost excelenți, și gătiți atât de gustos, încât aproape nici oasele nu le-am mai lăsat în farfurie.

Cu burțile pline, încântați de calitatea serviciilor de la „Old Boat”, ne continuăm plimbarea, agale, pe faleza Balchik-ului, pe sub pomii fără soț, îndreptându-ne spre ceea ce părea a fi „Cuibul liniștit”, vila de vară a Reginei Maria, propunându-ne pentru astăzi să vizităm domeniile Regniei Mamă a României.

Pentru cine nu știe, Balchik-ul, împreună cu restul Cadrilaterului, intra în componența Regatului României, din 1913, după al doilea război balcanic. Cadrilaterul a fost redobândit de Bulgaria în 1940 odată cu cel de-al doilea răboi mondial.

Grădinile Reginei Maria sunt unice în Europa, și sunt opera Reginei însăși, o mare iubitoare de flori și plante exotice. Locul în sine, grădinile pline de verdeață și flori, cu alei labirintice, liniștea și umbra oferită de vile și curțile alăturate, toate duc către o stare de relaxare și împăcare. Nici nu e de mirare, că marii artiști plastici ai vremii, erau mereu prezenți printre invitații Reginei. Balchik-ul, cu domeniile regale, devenise un Mecca a artiștilor, care își găseau deseori inspirația pe aleile domeniului de la Balchik.

Ne pierdem și noi în visare, plimbându-ne și admirând splendoarea locului. Pășim agale pe aleile umbrite și răcorite cu fântâni și izvoare, unde soarele și umbra duc o luptă continuă pentru fiecare bucățică de sol.

Ne trezim în apropiere de vila Rândunica, unde observăm oarece aglomerație. Degustare gratuită de vinuri. Aici poposim și noi, și după ce degustăm două soiuri, alegem să luăm o sticlă, pentru mai târziu, care chipurile ar avea 60 de ani vechime. Praful și ceara de pe sticlă ar putea convinge, însă prețul, 10 leva, cam spune altceva. Totuși vinul e bun, l-am degustat, așa că punem sticla la rucsac pentru diseară la cină.

Ne mai învârtim pe lângă cactuși, plante exotice, havuzuri răcoritoare, în cele din urmă părăsim grădinile, plăcuți impresionați, și plecăm spre hotel, să luăm căluțul și să prindem ceva plajă, nu înainte de a ne răcori cu câte o înghețată mare și delicioasă.

Așadar, ne punem costumele de baie, luăm câte un prosop, izoprene, cască și mănuși și pornim, călare, spre Albena, stațiunea din apropiere, recunoscută pentru plaja cu nisip fin.

Ne bucurăm de soare, însă nu și de apă. Dacă aș spune că era rece aș jicni orice frigider care se respectă, era insuportabil de rece, mă mir că nu se vedeau cuburile de gheață. Așadar ne relaxăm citind și stând la soare.

Aproape de șapte, umbrele se lungesc și încet încet cuceresc plaja. Când soarele nu te bate direct să te încălzească, ne dăm seama că încă e aprilie, și statul în chiloți la umbră nu are nimic interesant. Așadar, pe căluț, înapoi la hotel. Pe drum, doar 5 km, ne dăm seama că e o țâră friguț, așa că la hotel punem gecile pe noi și hotărâm să mergem la Dalboka, o crescătorie de midii, ni s-a recomandat să nu o ratăm.

Căștile pe cap, o întrebare scurtă la recepție despre direcție. „La 3 km de Kavarna, care-i după Balchik, drumul spre România”. Bun, deci aproape, haidem la drum.

După 17 km încep să-mi pun întrebări, așa departe o fi!? Vedem un indicator cu Kavarna, dar tot departe pare. Burta cere umplută, deja am mers cam multișor, îi dăm înainte. Noaptea s-a lăsat, frigul începe să se instaleze, dăm de Kavarna, da în ce direcție-i Dalboka? Ioana doarme bine mersi în camera de hotel. Ce rost avea s-o trezesc pentru 3 km??? Întrebăm niște puștoaice care par a rupe ceva engleză, dar nu știu să ne spună direcția. Singura care vorbea engleză ne trimite înainte, apoi dreapta, cam la 3 km. Iar 3 km??? O fi însemnând ceva expresia „3 km”. După ce vorbitoarea de engleză schimbă câteva cuvinte cu celelalte două puștoaice, și află de intențiile noastre, auzim, la unison un „aaaa” convins din 3 piepturi tinere, și vedem pe fața lor cum se luminează.

Mă bucur nespus că au înțeles ce vrem, și deja zâmbesc; puțin cam pripit, căci fața imi pica, cu un zgomot mai mare decât viziera închisă cu viteză, când văd trei brațe in direcții total opuse. Una zice înainte, una să întoarcem, una ne trimitea în parc. Lina începe să râdă în spate, eu le trimit pe coclauri pe fetele cu bune intenții și-i dau înainte.

Văd un peco, opresc, întrebăm direcții. „Out of town, turn right, 3 km”. Bă să-i bag, am făcut deja 30 km, tot 3 mai am? Omul părea serios, așa că ieșim din oraș și vedem semn cu Dalboka 7 km. Eeeeexact 3 km.

Ajungem, destul de târziu, la ferma de midii, pe drumuri bulgărești, iar ferma e lângă apă, doar deh, crește midii Motanyce, nu oi; se coboară pe un drum cu o singură bandă și atât de abrupt că deja îmi făceam probleme pentru drumul de întors. Nu-i nimic, îmi zic, acu să-l vedem pe Yggdrasil, doar e un armăsar în toată regula, făcut pentru astfel de drumuri.

Avem noroc și restaurantul terasă a fermei e încă deschis și se mai servește, așa că ne așezăm la o masă și ne uităm pe meniul cu diverse feluri de mâncare, toate făcute din midii. Aplicăm aceeași regulă, comandăm două feluri principale: ‘Midii a la Burgas’ - midii cu orez și eu aleg ‘Midii în sos picant la tigaie’. Primesc o oală mare și plină cu midii întregi, adică cu scoică cu tot. La ce foame am avut, am suferit rău pigulind la cele scoici, și uitându-mă cu ce poftă se înfrupta Lina din porția ei. Noroc că mi-a trecut prin cap să comand și niște aperitive: midii la grătar, midiii afumate și midii pane. Aș fi vrut eu și un melc de mare, dar se terminaseră, așa că m-am mulțumit cu midii garnisate cu midii, la felul principal midii. Mâncărurile foarte gustoase, nimic de zis, doar că foamea mă zorea, iar scoicile mă păcăleau, multe fiind goale, rămânându-mi doar să ling sosul de pe ele.

E noapte, spre 11, s-a lăsat frigul și ne așteaptă un drum de 40, 40+ km,aaaa, pardon, doar 3 km. Plecăm încet, odată cu ultimii oameni de la terasă, și luăm în piept, cu avânt, urcușul abrupt care ne scoate de la fermă. Yggdrasil, armăsarul, trage liniștit și nu-și face griji, deși farul bate undeva spre lună, iar drumul e foarte prost, rinichii noștri o pot confirma. Acum înțeleg de ce alți turiști lăsau mașinile sus, și coborau la pas. Totuși căluțul și-a făcut cu prisosință datoria și m-a făcut mândru de el.

Ne întoarcem spre Balchik, puțin înghețați, avem noi gecile, dar prin blugi cam bate vântul, și genunchii se revoltă, așa că mergem ușor la trap, să ne mai mângâie din aburul revărsat de respirația caldă a murgului.

Leg căluțul în același loc, sub balconul nostru și la lumină, așa cum ne-au indicat gazdele, și ne încălzim cu vinul roșu luat de la „Rândunica”, chipurile de 60 de ani. Somnul ne îmbie, odată cu căldura ce ne-o pompează vinul în vene, și ne târâm spre paturi, în noaptea tăcută, într-un oraș deja adormit.

Noapte bună îți urăm,
oraș adormit.