Doar o scurtătură

Mă trezesc, cu oarece sete, o arșiță câștigată de cu seară, de la sticla de pălincă pe care am împărțit-o cu Alecu, ultimii străjeri rămași în noapte. Ușor-ușor, revin amintirile din seara precedentă, seară terminată de cei doi străjeri, aprigi inamici ai alcoolului, sugând sticla de pălincă și dându-ne alene într-un leagăn al gazdei, cel mai probabil pentru a combate efectul de teren mișcător și cer rotitor.

Remarc că este foarte devreme, iar telefonul lui Melciu confirmă acest lucru, printr-un cântec prelung care a reușit să-i trezească pe toți din cameră, mai puțin posesorul telefonului, care nu se trezește nici când este apostrofat de somnoroși. Mă dau jos din pat și merg după apă, setea se cere stinsă. După ce-mi potolesc setea, aduc apă și în cameră, imaginând-mi că mai sunt oameni care se simt… stingheri.

Somnoroși, cu ochii închiși, mormăind, își potolesc setea pe rând, apoi se întorc la cele treburi din vis.

Contrar numelui și vitezei sale de reacție, Melciu e printre cei harnici, căci la scurt timp iese din cameră, urmat aproape imediat de Dana. Alecu, Crissu și Ileana au rămas să mai tragă la aghioase, vorba lui nenea Iancu, la fel și cei trei din camera de jos, Lore, Gaby și Chiller.

Acum suntem ca la fotbalul din curtea liceului, trei echipe de câte trei. Cele două echipe enunțate adineauri fiind deja instalate pe terenul de joc, iar noi, echipa de pe tușă, hotărâm să mergem în sat să bem o cafea. Așa și facem, pornim la pas spre „centru”. Servim cafeaua la o terasă cunoscută de Dana și Melciu din ziua anterioară, unde cerem și micul dejun, eu bucurându-mă de laptele sănătos și proaspăt de vacă, după care râvnisem tot drumul din Danemarca. Dana păstrează tradiția șuncii din Ardeal, căci micul ei dejun, rustic și foarte bine aranjat, e plin de specificile Ardealului: șuncă, ceapă, caltaboși, și totul făcut proaspăt, acolo. Nici Melciu nu se dezminte de bucătăria ardeleanească, desfătându-se cu o mămăliguță, brânză și ou „a la Scărișoara”.

Stăm cu burțile în sus, leneși, în bătaia Soarelui, înconjurați de liniște, singurul zgomot fiind pârâiașul ce curge lângă terasă și simțim starea de concediu. O tu, dulce lene, învăluie-ne!

În toată această liniște, percepem un sunet modern: sună mobilul. S-au trezit somnoroșii - echipele rămase acasă, au câștigat meciul cu somnul.

Ne întoarcem la gazdă, unde ne reunim toată gașca. Toată lumea e trează, cafeaua e făcută și agitația cu strânsul bagajelor a început.

E o atmosferă de tabără de copii care urmează să plece, lume agitată cărând bagaje în stânga și-n dreapta, fiecare întrebând pe fiecare dacă nu i-a văzut ‘nuștiuce-ul’. Forfota mai ține până când bagajele sunt înghesuite în cele două mașini, ‘tancul’ condus de Gaby și ‘furia roșie turbo’ condusă de Ileana. Bagajele împărțite, urmează împărțirea pasagerilor, că deh, de atâtea bagaje nu mai e loc de oameni, așa că mare parte ne vom deplasa călare. Alecu nu-și împarte Târfulița cu nime’, așa că va galopa singur; Melciu o are pasager pe Lore, iar eu, privilegiat, voi transporta șefa grupului, pe Crissu. Chiller îi ține de urât lui Gaby în tanc, iar Dana călătorește cu Ileana în micuțul Matiz, poreclit Bubu.

Bun, formația e completă, totul pregătit de drum, ne luăm rămas bun de la gazde, mulțumim pentru plăcuta ședere de la Gârda de Sus, și plecăm. Plecăm! Așa e, dar încotro!? Planul ar fi să vizităm Peștera lui Ionele care e aici în zonă, urcăm puțin drumul spre Ghețar să vedem peisaje și niște chei, după care coborâm și ne îndreptăm spre Chișcău, la Peștera Urșilor, unde urmează să și înnoptăm. Un plan cât se poate de firesc de altfel.

Cum șefa e în spatele meu, suflându-mi în ceafă, pornesc primul la drum, mă rog, nu chiar primul, dar depășim convoiul pe drum. Nici nu se încălzește bine motorul că am și ajuns la Peștera lui Ionele.

Oprim, parcăm, dezechipăm, rearanjăm și ne dăm la vizitat peștera și împrejurimile. Peștera „Poarta lui Ionele” e mai mult o grotă decât o peșteră, doar o intrare umedă și întunecoasă care se termină la 10-15 metri de intrare printr-un bazin plin de apă.

După ce am făcut-o suficient pe-a speologii, unii dintre noi pe-a biologii, adunând și fotografiind toți gândacii de peșteră, ne fotografiem și noi, ca un grup binedispus de omuleți veseli și voioși, porniți în cucerirea Apusenilor. Un început de sentiment de Cireșarii își făcu loc în acele momente, și fluturașii specifici emoțiilor provocate de necunoscut și aventură.

Deși o parte a grupului abia dacă ne cunoșteam, unii fiind chiar la primul contact, „Poarta lui Ionele” a fost primul punct de închegare a unei relații profunde de grup unit, prin faptul că aici am acționat pentru prima dată ca o echipă, făcând lanț uman în joaca noastră de-a speologii. Deja se prevede începutul unei aventuri frumoase cu niște oameni minunați. Doar prima zi pentru mine, dar simt cumva că această vacanță va fi minunată.

Ne întoarcem la mașini și la căluți și ne îmbarcăm pentru a urca pe drumul ce șerpuiește în fața noastră, îngust, doar cu o bandă, către înălțimi. Îl urmăm, atât cât vedem că ne permite drumul public, care am observat noi, era în reparații, sau mai exact, în extindere. Ajunși la capătul superior, unde suntem avertizați de un semn rutier, că drumul public s-a terminat, oprim să stăm la taifas și să ne reunim, căci căluții au galopat ceva mai rapid decât mașinile. Locul unde am oprit, e o intersecție, dacă se poate spune intersecție, pentru că ce am intersectat e o urmă de mașini prin pădure, unde niște localnici încarcă o mașină cu lemne. Harta ne arată că drumul asfaltat, sau mă rog, pavat, se termină la Ghețar, e drum înfundat, daaaar, îl avem pe Melciu, care descoperă el pe hartă o urmă de capră neagră. Intră în vorbă cu localnicii, apoi vine fericit la noi, cu un zâmbet pe care eu îl cunoșteam și deja îmi înghețase sângele în vene, „Copii, am descoperit un drum!”.

Clasic Melciu. Țin să specific, Melciu o bate pe Ioana la fundu gol când vine vorba de „scurtături”. De parcă ar fi lucrat în vânzări, încearcă să ne prezinte oferta, cum că drumul decoperit e bun, uscat, frumos, prin pădure, e scurt, „în două ore suntem în Padiș”, ca să-l citez pe Melciu, care-l citea pe nenea care îi prezentase drumul ca fiind mai bun ca europenele asfaltate.

Reacțiile grupului: fetele, încântate toate, doar Ileana puțin îngrijorată că trebuie să ducă Matizul pe off-road. Alecu abia dorea să-și încerce Târfulița pe drumuri. Pardon, am zis drumuri; urme de căruță și TAF-uri. Chiller e pasager în Tancul lui Gaby așa că e indiferent. Gaby nu e deloc încântat de idee. Eu îl susțin pe Gaby și votez întoarcerea pe drumuri asfaltate. Aparent suntem doar noi doi, din nouă, care votează asfaltul. Ne uităm lung unul la altul, ne scărpinăm la ceafă, avem două opțiuni, ne întoarcem pe asfalt și ne reunim cu grupul la Chișcău sau ne băgăm pe off-road? Argos știe de nămoale și off-road-uri, am trecut prin multe împreună, așa că mai-mai am vrea și noi pe off-road.

Discuțiile continuă, se caută soluții, până când hotărâm să ne supunem votului majorității, ne băgăm la nămoale. Argos e scutit de orice bagaj, chiar și de pasager, așa că încuviințează și el alegerea făcută.

Aventura începe acolo unde planurile se termină, iar în cazul nostru, cu Melciu lângă noi, aventura începe acolo unde se termină asfaltul. Atât eu, cât și Alecu și Dana știm ce înseamnă „două ore” pe off-road cu Melciu. Ultima dată când am auzit fraza asta din gura lui, ne-am învârtit vre-o 3-4 ore prin nămoale, ca să ieșim cu 200 de metri mai jos de locul unde am intrat.

Iată-ne așadar, încolonați, curajoși, pregătiți să înfruntăm muntele și pădurea. Intrăm pe offroad în ordinea numerelor de pe tricou: Alecu se avântă cu Târfulița, eu îl urmez îndeaproape, Melciu pe Tigaie, cu Lore pasager, încântată toată peste măsură de ideea offroad, munte, natură. Furia roșie turbo e pilotată de Ileana, încurajată de Crissu și Dana, așadar mașina fetelor. Urmează Gaby și Chiller, instalați comod în Tanc, așadar mașina băieților.

La nici un kilometru după ce ne-am avântat în necunoscut dăm de un cătun, unde oprim pentru a alimenta cu pâine de casă și slană, ambele autohtone, făcute chiar acolo. Drumul nu e nici prea-prea nici foarte-foarte, Gaby pare să suporte cu bine deplasarea Tanculu pe offroad. Cu toții suntem veseli și încrezători, ziua e superbă, Soarele ne zâmbește încrezător și ne transmite forța sa.

După ce ne încurajăm că ce-a fost mai greu a trecut și că drumul e acceptabil de-aici încolo, pornim, atăcând un drum de-a dreptu pieptiș și cu unele canale cam adânci. Argos face câteva nazuri, dar reușim să urcăm porțiunea abruptă. Bineînțeles, orice deal înseamna și o vale, vale în care dăm de o porțiune de drum cu șanțuri serioase pline de apă și cu noroi din belșug. Îi transmit ceva de dulce celui care ne-a asigurat că drumul e uscat, și aștept să văd de trece Melciu. Dacă Tigaia nu trece porțiunea asta, eu cu Argos n-am ce căuta, cu cauciucuri de stradă, slide-uri sport, cu aderență zero pe nămoale, sau poate chiar aderență în valori negative.

Melciu trece, ca un șoim, de zona noroioasă, însă fără pasager, Lore urmând a trece pe jos. Aici descoperim marea dragoste a lui Lore pentru câini. De undeva se aude un lătrat, Lore face stânga-mprejur și aleargă spre mașini. Cu greu reușim s-o încurajăm și s-o trecem, de mânuță, de zona cu subiectele canine.

Trecem pe rând și eu și Alecu, eu reușind să înmoi bine galeriile lui Argos în noroi, și să stropesc destul de bine singura pereche de pantaloni scurți, și aia primită de la Alecu, noroc că mă ajută culoarea pantalonilor, care maschează petele de noroi, nu sunt decât albi.

Ne continuăm înaintarea în necunoscut, făcând mereu stânga la orice bifurcație ne apare, după indicațiile zonei, care niciodată nu vor spune pe unde să o iei, ci prezintă toate variantele pe unde să nu o iei. Așa mi s-au umplut urechile de indicații gen: „nu faci dreapta, da nici înainte nu-i dai”. „Deci stânga” concluzionez eu. „Nu”, vine răspunsul, și eu rămân cu o față crăcănată. „Faci, numa’ așe!” și mi se arată cu mâna stângă, într-un gest de a îndoi brațul pe partea imposibilă a articulației, indicând spre stânga. „Deci, înainte nu, la dreapta nu, înapoi nu, dar nici stânga, num-așe”. Și-i tot dăm, „num-așe” până ajungem la o poieniță, într-o zonă mai înaltă, unde putem și opri și așteptăm să ne ajungă și mașinile.

Lore deja se îmbată de soare, obicei deprins ori de câte ori oprim. Încep să le învăț obiceiurile: Lore se pune la plajă, Chiller fotografiază și studiază toate gâzele, gângăniile și orice vietate îi pică-n mână. Mi-e și frică să mă apropii de el, să nu mă întoarcă pe toate părțile studiindu-mă, așa gândac cu burtă, mai rar. Tancul e ajuns, dar furia roșie nu mai apare. Așteptăm ceva vreme, așa că întrebăm băieții, unde au rămas fetele. Gaby, cu un calm împrumutat de la Chiller în mod singur explică că mașina era oprită, că nu știu ce chestie se auzea, și fetele se căzneau pe sub mașină să repare nuștiuce. Iată ca au ajuns și fetele să fie tehnice.

Melciu și Alecu încalecă și se întorc după fete, aparent cam târziu căci micul matiz roșu iși face apariația triumfător, și fetele ne prezintă bucățica de matiz care s-ar fi desprins pe drum. Oarecum am plecat la drum cu un matiz întreg, nu am făcut cine știe ce drum și deja începe să se dezintegreze. Norocul nostru că topcase-urile și sidecase-urile la mobre sunt goale, și la nevoie, vom avea unde să tranportăm un matiz, cândva întreg.

După ce terminăm cu hazul pe această întâmplare, încălecăm și ne continuăm drumul. Ce-i drept, de aici drumul e mai puțin distrus, și peisajele sunt mai frumoase, sau avem noi posibilitatea să le vedem nemaifiind cu ochii mereu în obstacolele de pe drum. Au trecut demult cele două ore promise la începutul drumului, cât va dura traversarea muntelui. Ce-i drept, începem să coborâm, dar asta tot nu înseamnă că ne apropiem.

Mai facem un popas, parcând căluții lângă căluți, ne hidratăm, roadem ceva urme de biscuiți rămași pe fundul pungii, și ne continuăm drumul având grijă ca la fiecare intersecție să nu facem dreapta, nici înainte, ci num-așe.

Soarele bate în retragere și noi abia am ajuns la stâna care ar fi trebuit să apară „doar după două culmi”, dar care e de fapt la o aruncătură de băț de Padiș. Slană avem, pâine de casă avem, dacă tot suntem la stână, nu-i păcat să nu avem și brânză? Așa că ne completăm proviziile cu o bucată mare de telemea de la mama ei.

Cucerim și ultima sută de metri de forestier și iată-ne ajunși la Padiș. Foamea face demult ravagii și-și cere drepturile, așa că o potolim cu câte o ciorbă. Sărim peste felul doi căci avem de gând să ne savurăm șunca, brânza și ceapa, unse din belșug cu pălincă, la un foc de tabără. Cel puțin ăstă ne e planul pentru acestă seară. Stând la bere, pe terasa din fața cabanei, combătând și dezbătând opțiunile pentru cazare. Se votează în unanimitate pentru cort, și se împart sarcinile. Eu cu Dana suntem delegați să mergem cu matizul după beutură, „în sat”, restul urmând a căuta loc de campare.

Aici, pe terasă, am cunoscut-o pe Pupa, puiul de ciobănesc german care o forța pe Lore să-și schimbe mereu poziția la masă. În continuare, Lore se arată o mare admiratoare a subiectelor canine.

Terminăm bericile, iar eu cu Dana plecăm să ne îndeplinim misiunea: bere, pălincă, țigări. După ce am coborât de ne-am plictisit pe drumul neasfaltat, dar mult mai lat și bine întreținut, fără să dăm de nici o urmă de sat, întrebăm un nene, care nu știu ce căuta acolo, de unde am putea să ne aprovizionăm.

Deja în stilul ardelenesc de a da indicații, ni se explică de unde am putea găsi „de-ale gurii”, și ajungem să cumpărăm bere, pălincă și țigări la celeași prețuri ca și sus la Padiș, ba chiar mai scump dacă luăm în calcul și benzina consumată până acolo. Totuși, pălinca de am luat-o, e făcută în casă și are gust de pălincă, măcar gândul ăsta ne face să ne simțim bine și să considerăm drumul făcut o investiție profitabilă.

Lume multă la Padiș, corturi peste tot, focuri și gratare, tot românul e la pădure, întărind zicala „codru-i frate cu românul”. Reușim să ne găsim gașca, după o mică rătăcire, una scurtă, Ioana e de vină, căci Dana călărește pe Argos, rămas sus la cabană, eu luminând din spate cu matizul.

Cât timp am lipsit noi, cu jumătate din bagaje, că doar era o mașină cu noi, o parte din corturi s-au instalat, lemne pentru foc s-au strâns, toată lumea aleargă în stânga și-n dreapta, ca furnicuțele după trebi. Crissu cu Ileana (încă e Ileana, nu s-a încheiat ziua) pretătesc masa, taie slana, curăță ceapa, Alecu și cu Melciu întind la cele corturi, iar Gaby și Chiller o apără pe Lore de căței. Bineînțeles, asta după ce Chiller a studiat toate insectele posibile și imposibile.

E o nopte frumoasă, călduță, senină, o noapte plăcută de august, focul arde blajin, șunca se scurge pe pâine, ceapa trosnește între dinți, porumbul se rumenește încet la jar, palinca alunecă domol pe gât încălzind inimi și dezlegând limbi.

Toată lumea e binedispusă, se râde, se glumește, se începe o nouă sesiune de bancuri, se comentează pe subiectul drumului „de doar două ore” străbătut astăzi, minunata scurtătură scoasă din pălăria magicianului de către Melciu. În seara asta, Melciu mai are și alt spectacol de prestidigitație, transformându-se, pentru moment, în Licurelciu.

Alecu, cu limba dezlegată de efectul temporar benefic al licorii lui Bachus, își dă drumu la vorbă, la glume și povești. Gaby ascutlă liniștit, stă și-o coace și odată dă câte o vorbă de ne lasă pe spate. Cristina și Ileana s-au pus la mâncat și beut, au muncit suficient și-și merită pe deplin răsplata. Chiller e tăcut, atât de tăcut că nici nu am observat când s-a retras la somn. Lore umblă printr noi, degustând de la fiecare, ba un porumb copt, ba niște pită unsă cu slană, ba brânză cu ceapă, e copilul grupului, atent la ce se vorbește și curios nevoie mare. Dana stă semiserioasă, mai învârtind în foc, mai prăjind niște slană, mai trăgând din pălincă. Eu sunt cuminte, lângă foc, învârtind porumbul pe jar, și trăgând cu nesaț din pălincă.

Drumul de azi, deși lung și prost, a fost unul plin de peripeții, peisaje frumoase și zone mirifice. Am făcut noi mișto, dar cred că în adâncul sufletului toți am fost bucuroși de aventura de care am avut parte, până și Gaby, care s-a stresat puțin la început din cauza drumului și a dimensiunii Tancului, este vesel și împăcat. Totuși drumul pare că i-a obosit pe oameni, pentru că încep să se retragă. Chiller e deja în cort, doar el știe de când, se retrage și Gaby, Dana cu Melciu și Lore intră și ei într-un cort; la scurt timp, camaradul meu de beutură, Alecu, le însoțește pe fete la cort, rămânând eu să sting focul, să-mi sting setea și să trag cu ochiu la stele.

Așa s-a brodit în seara asta, că din 9 oameni și 4 corturi, eu dorm singur. Cum încă mai aveam chef de tras la măsea, stau și-i fac felul unei sticluțe de pălincă, așteptând să ardă ultimele lemne, mă întind lângă foc, cu ochii la stele.

Posibil să-mi fi rămas un strop de pălincă pe față, căci mă trezesc cu o limbă pe față. Imaginația mi-o ia razna și mă și văd cu o blondă focoasă cu țâțe mari; să vezi că bafta e cu mine și am găsit-o eu înaintea lui Alecu. Deschid ochii și mă uit, într-adevăr se poate spune că e blondă, și cert e că e fată, e Pupa, fetița de ciobănesc german de la cabană. Devenim pe loc prieteni și mai stăm să bem și să ne jucăm împreună până deja bătea lumina. Cu părere de rău, îmi iau rămas bun de la Pupa și mă bag în cort să prind și eu câteva ore de somn. Focul e stins, gunoaiele strânse, totul aranjat, Pupa se pune paznic între corturi, ne urăm noapte bună, ne pupăm în bot și ne întindem, fiecare la locul său.

Noapte bună frumoasă Silva!