Primire românească

Pe cât de leneș sunt în zilele de lucru, pe atât de prompt și matinal sunt când călătoresc. Din nou e 4 dimineața și eu mă pregătesc să atac din nou asflatul.

Bagajele făcute, echipat și pregătit pentru lungul drum, cobor la căluț și îi pun din nou povara, pe care o poartă cu mâandrie. Oamenii de la hotel sunt minunați, de cu seară le-am spus că nu prind micul dejun pentru că o să plec între 4 și 5 dimineața. Băiatul de la recpție mă roagă să aștept două minute, și îl văd venind cu micul dejun la pachet. M-am simțit minunat la ei, cu adevărat, m-au făcut să mă simt excelent.

Plec, mulțumind frumos pentru felul cum s-au purtat. După două încercări eșuate de a găsi un peco, pe care doar Ioana îl știa, o scurtcircuitez pe domnukă și-mi văd de drum după ce alimentez la primul peco ieșit în cale.

O altă zi, un nou răsărit care prevestește o zi excelentă; ziua bună se cunoaște de dimineață.

Dorul de prieteni, de țară, de meleagurile-mi dragi, mă face să trag puternic de gaz, poate prea puternic, că după aproximativ 120 de kilometri rămân fără benzină. Intru pe rezervă până la primul peco de pe autostrada polonă și fac un calcul la consum: 8,7 - 8,8%; deloc de speriat!!! Argos, ești bine? Argos se uită chiorâș la mine și-mi dă de înțeles că viteza cu care-l fugăresc nu e chiar viteză de croazieră, iar pentru efortul depus de el e oarecum normal să ceară vitamine. Bun, deci cu cât îl grăbesc mai mult cu atât avem nevoie de opriri mai dese pentru alimentare. Asta nu e deloc economic, nici la timp, nici la buzanare. Ma scuz în fața murgului și-i promit solemn că mergem la viteze legale, acolo ne simțim cu toții confortabili.

Trecem de Cracovia (Krakow) și începem coborârea spre sud, spre Slovacia. De aici nu mai avem autostradă, dar drumul e excelent, cum deja m-a obișnuit minunata Polonie.

E duminică și toate localitățile prin care trec îmi arată cât de religioși sunt polonezii. În fiecare localitate, la fiecare biserică, e agitație mare, și clopotele cântă prelung și melodic.

Îmi place Polonia, mult chiar, și cu cât descopăr mai multe, cu atât mă îndrăgostesc mai tare. Îi străbat drumurile, îi admir peisajele, îi observ locuitorii, mă minunez de frumusețile ce le deține și încep să mă gândesc cu m ar fi să locuiesc pe aceste meleaguri. Recunosc, sunt doar la început de drum, abia dacă am zgâriat puțin cu unghia lumea asta mare, dar din puținul pe care l-am adunat până acum, țin să remarc locul special pe care Polonia și l-a câștigat în sufletul meu.

Sunt tot mai aproape de graniță, peisajul începe să se preschimbe, intrăm în munți. Trec printr-o localitate unde e agitație cam mare, lume multă, mașini din belșug. Am mai spus că polonezele sunt frumoase, aici descoper că sunt și periculoase. Ochii îmi fug după două frumuseți autohtone, care ar fi putut fura privirea oricui, și abia dacă bag de seamă mașina din față care a oprit cam brusc. Noroc de Argos, care-și înfige potcoavele în asfalt, blocând ambele roți. Viteza nu era mare, ne târâim în trafic, impactul ar fi însemnat probabil un număr puțin îndoit sau chiar deloc șifonat, doar murdărit. Sperietura a fost mai mare. Și iar mă gândesc că Cineva acolo Sus mă iubește și nu m-a lăsat să trec în prima categorie de motoriști. Se tot vehiculează că ar fi două categorii de mobriști: 1 - cei care au cazut; 2 - cei care urmează să pice. Prefer să mai fac parte muuultă vreme din cea de-a doua grupă.

Pornesc mai departe, uitând de cele două frumuseți, repetându-mi mereu în gând că nu o să mă mai uit după căprioare. Recunosc, chiar și mie mi-e greu să mă cred!

Nu după mult timp asfaltul e înlocuit de piatră cubică. Deja știu ce înseamnă asta în Polonia, urmează granița. Trecerea în Slovacia e un drumeag de munte, în unele locuri atât de îngust că până și eu trebuie să aștept să treacă o mașină mică de pe contransens. În schimb peisajul e superb. Un drum, prin pădrui de pini și rășinoase, care urcă și se încovoaie. Argos freamătă de bucurie că se poate înclina, sătul și el de mersul în linie dreaptă.

Facem un mic popas de hidratare, să ne umplem plămânii cu aerul de munte și mirosul de brad. Ziua e în continuare sublimă și Soarele ne însoțește zâmbind grațios.

Slovacia o parcurgem într-un interval scurt cu o singură oprire de alimentare plus câteva foarte scurte opriri pentru fotografii. Aproape că îmi vine să repet experiența din Gdansk, când conduceam având camera legată de gât. E o țară frumoasă, cu peisaje montane, drumuri bune cu priveliști remarcabile. Totuși am remarcat acea minoritate, care la polonezi lipsește cu desăvârșire, iar la noi există într-un oarecare exces.

Pedalăm veseli înainte, lăsând în urmă peisaje și locuri frumoase slovace, și ne apropiem de Miskolc, la vecinii unguri. În Ungaria întrăm din nou pe autostrăzi și mărim iar vitza de deplasare.

E cald, e foarte cald, costumul negru de cărăbuș e încins puternic, viteza nu ajută prea mult la răcorit, până și aerul fiind fierbinte. Un popas mai lung într-o parcare pe autostrada maghiară, e un prilej minunat de răcorti. Parcarea are apă potabilă, o cișmea care e excelentă pentru un miniduș improvizat. Dacă tot ne-am lungit la stat, luăm și prânzul, socotind că e suficient timp să ajungem pe lumină în România.

Norii încep să se strângă, tunete înfundate se aud în văzduh, lumina scade drastic. Un motociclist ungur trage și el în parcare. Ne salutăm respectuos, dar nu prea are chef de vorbă, îl văd că-și îmbracă grăbit costumul de ploaie, îmi arată spre negura din față și spune: „problem”. Fugi mah! Nu-mi spune că te sperie o ploicică de vară!? Eu abia aștept să mă răcorească puțin. Omul își vede liniștit de echipat, în timp ce eu stau desculț și doar cu un maieu pe mine.

Lumea începe să se retragă, și încet-încet parcarea se golește, lumina scade tot mai mult cu norii galopând spre noi. Mă echipez și eu, mă uit la nori, vin dinspre sud-est, eu mă îndrept spre vest-sud-vest. După câteva clipe de gândire, un mic calcul estimativ, apreciez că mă pot strecura pe sub nori și să mă mișc spre vest cu o viteză mai mare decât negura ce vine. Deci zic pas costumului de ploaie, care încă rămâne nefolosit.

Nici nu pornesc bine și stropi mari îmi spală viziera. Continui așa, pentru că doresc să-mi răcoresc costumul. Nu apuc mare lucru pentru că ajung la bifurcația Budapesta - Debrecen și mă îndrept vertiginos către vest, lăsând norii să ude autostrada spre Budapesta. Știu că nu trebuie să opresc prea curând dacă nu vreau să fiu ajuns din urmă de ploaie, pe care o văd în retrovizoare urmărindu-mă vertiginos.

Trec Tisa, intrând în Bihorul maghiar, fapt enunțat și de autoritățile maghiare, pe tăblița pe care scrie „Bihar Megye”, și deja mă simt mai aproape de casă.

Cursa cu ploaia e deja câștigată, sunt la loc ferit și însorit. Autostrada se termină și mă îndrept către trecerea frontierei prin punctul Borș. Mașinile cu număr românesc s-au înmulțit, și pare ceva obișnuit să fii român pe lângă Debrecen, căci nimeni nu mai răspunde la salut și mă simt ca o maimuță care gesticulează inutil la ghidon. Doar o bihoreancă draguță, îmi face loc și-mi face semn s-o depășesc.

Încă nu am părăsit Ungaria, când ajung din urmă un mobrist cu numere de Mureș. Merge cu aproape aceeași viteză ca mine, așa că nu-l depășesc ci mă înscriu cu el într-o miniformație de doi căluți. La scurt timp apare și un maxiscuter maghiar, care rămâne și el în formație. Suntem trei, nu ne cunoaștem, nu ne-am vorbit, dar formația se păstrează compactă, până și la depășiri ne mișcăm ca un singur vehicul. Ajungem la graniță, se trece ușor, nici nu-mi scot casca. De aici formația se sparge, ungurul a luat-o înainte, mureșeanul a oprit pentru un popas, opresc două minute și discut puțin cu el, la urma urmei am fost o formație compactă bună bucată de vreme. Îmi iau la revedere și continui spre Oradea, mai sunt cam trei ore de lumină, dar trebuie ținut cont că parcurgem drumuri românești, cu trafic pe măsură.

După Oradea opresc și-mi sun prietenii și apropiații: „Ai ajuns? bun bun, te așteptăm. Ce? Da sigur, berea e la rece. Hai, mână!”

Urâte și aglomerate drumuri mai avem. Nu mă plâng, sunt „acasă”, vorba viermișorului: „Asta-i patrai noastră!”

Drumul Oradea - Beiuș a fost un vibromasaj continuu, Ioana dansa haotic pe coama murgului, eu am înjurat, dar doar puțin la început, apoi m-am abținut să mai scot vre-un sunet, sau măcar să deschid gura, îmi mușcasem de prea multe ori limba și țineam să rămân cu dinții întregi.

Abia trecusem de Băile Felix, la care mă gândeam că aș fi poposit pentru o baie scurtă, dar timpul mă presa, și întâlnesc un cuplu, bănui, pe motor, de pe contrasens. Salut respectuos, mi se răspunde la fel de respectuos, dar mi se mai face un semn, de către pasageră de această dată. No, am făcut eu ceva kilometri anul ăsta, dar tot suzetar sunt la motociclit. Fata mi-a dat serios de gândit cu semnul făcut, cu arătătorul ridicat a rotit mâna descriind un cerc pe orizontală. Seamănă cu semnul de întoarcere. Ce-or fi vrând, că eu vreau în direcția aia, de ce să mă întorc!? Ori semnul era pentru mine, că-s sărit de pe fix!? Bine, bine, așa o fi, dar de unde știe pasagera, ne cunoaștem!? Tot frământându-mă și scotocind în memoria-mi de elefant, îmi dau seama că mai primesc și flash-uri, și în scurt timp dau peste o mașină de poliție. Zâmbet tâmp și imens sub cască, de râs îmi era frică, să nu-mi mușc limba și clănțăn dinții. Fata, simula, cu degetul, un girofar. Băi Motanyce, nimic nu știi. Zâmbesc, râd pe interior de aproape-mi dau lacrimile, pentru că-mi imaginez că pasagera mai rotea și capul cu casca moto și rostea: „albastru, albastru”.

Drumul rămâne aglomerat, mașinile de Alba se înmulțesc, la fel și șoferii haotici. Renunț complet la ideea de a depăși, iar în viraje stau cât mai pe dreapta posibil, suficiente mașini își ștergeau noroaile de pe aripi de gențile mele laterale. În Ștei, oraș, cel puțin așa spune geografia României, niște ‘doamne’ blochează strada. O mașină de polonezi a oprit complet și se uită consternați neștiind ce să facă. Mă strecor pe lângă ei și rog ‘doamnele’ să circule mai pe marginea drumului. Damele, educate, se uită tâmp la mine, una mai școlită cred, îmi urează un ‘muuu’ și se retrage bătând anemic din coadă. De aici până la Nucet am avut parte doar de animale pe stradă. Era deja hilar, eu mergeam pe margine cu oamenii care-și mânau liniștiți patrupedele educate să circule doar pe dunga albă întreruptă. Doamne feri să se fi apropiat vre-o vacă de margine că era gonită de stăpânul, mai sărac cu duhul, înapoi pe mijlocul drumului. Dilemă mare, de ce ar vrea niște ‘animale’ ca alte animale să circule pe mijlocul drumului? Posibil răspuns: să nu le ‘asfalteze’ în fața porților. Dacă tot lasă urme, să le lase pe carosabil. Le urez de dulce și încerc să mă strecor printre animalele bipede, dacă pe stradă nu e loc. Eu știu că e strada mămicilor lor și ‘face ce vrea mușchii lor’ pe ele, da eu merg pe margine și puțin îmi pasă că ei sar în șanț.

De la Nucet la Arieșeni, un drum de vis, virajat și superb, deși asfaltul cam lasă de dorit. Mă dau pe curbe și mă simt mult mai bine simțind că sunt foarte aproape de destinație. Pe virajele de aici, am aflat mai târziu, că s-a întins, „ca un șoim”, domnul Alecu, încercând să ducă Tărfulița la un boschet, încercând, la modul propriu, să culce Târfulița.

Cum am trecut în Alba, asfaltul s-a transformat și e de o calitate mult mai bună. Deși s-a înserat, Argos galopează șiș nechează voios în curbe, simțindu-se în largul lui pe asfalt bun și virajat.

Iată-mă ajuns în Gârda de Sus, Ioana mă anunță mândră că am ajuns la destinație, apoi se relaxează și așteaptă să o pun la somn, binemeritat de altfel. Bun, iată-mă în Gârda, opresc și dau raportul lui Hitler: „Alo, săru-mână, Halt Crissu, am ajuns, cum vă găsesc? … Să mă iau după sunetul de bucium? … Aha, știi, eu îl aud, da în telefon, deci unde să vin? … Da, bun, merg până dau pe stânga de o mașină de Galați. Da să trăiți!”

Și pornesc, căte mașini de Galați pot exista în Gârda? Una, o găsesc, opresc, hopa, aud și buciumul, clar am nimerit. Vezi Ioana că pot și singur, exact ca un om mare!

Frumoasă primire, buciumul sună prelung. E sară pe deal, buciumul sună cu jale, turmele-l urc, stele le scapără-n cale…

Dana și Crissu mă întâmpină, gazda-i mai trage câteva note, în cinstea mea, îmi place să cred, oricum nu cred în coincidențe. Trag căluțul în curte, la indicațiile fetelor, descalec, mă semi-dezechipez, îmi îmbrățișez prietenii și dezbrac berea din ochi, după care o las să curgă încet pe gât, mirosind aroma îmbietoare de grătar, la care Dana lucrează de zor.

Nu la mult timp apar și mobrele, ale căror absență o remarcasem de cum am intrat. Melciu și Alecu se întorc victorioși de la Alba-Iulia, de unde au cules ultimul membru al grupului, pe Ileana, Madona cu zâmbetul. Acum suntem în formație completă, toți cei nouă care vor să sperie vestul. Îmbrățișări, pupături, discuții, voie bună, ca între prieteni care nu s-au văzut de ceva timp și au multe să-și spună. Așa că ne retragem în foișor, pentru tradiționala șuncă și pălincă, încep bancuri, glume, șotii, jocuri, o noapte de poveste.

Nouă sute de kilometri - cinsprezece ore de călărie, întâlnirea cu prietenii - priceless!
Hai noroace, să trăim!