Lumina de sub apă

Scrisoarea a venit într-o sticlă, cum vin toate scrisorile care nu vor să fie găsite prea repede. Paznicul farului de la Capul Negru a pescuit-o într-o dimineață de octombrie, când marea era atât de liniștită încât părea pictată pe sticlă.

Hârtia era groasă, de culoarea fildeșului, și — lucru ciudat — complet uscată. Cerneala nu se întinsese deloc. Rândurile erau drepte, scrise de cineva care avea timp și o mână sigură.

„Domnule paznic,“ începea scrisoarea, „vă urmărim lumina de trei sute de nopți. Ne-a călăuzit de mai multe ori decât ați putea crede. Vă scriem ca să vă mulțumim și ca să vă rugăm ceva: în noaptea de 21, stingeți-o pentru un sfert de oră.”

Nu era semnată. În colțul de jos, în loc de semnătură, cineva desenase cu peniță o cochilie spiralată, împărțită în camere mici, perfecte.

Noaptea de 21

Paznicul n-a stins farul. Un far nu se stinge, iar regulamentul nu prevedea nimic despre scrisori venite din mare. Dar la miezul nopții a ieșit pe galerie și s-a uitat lung spre larg.

Și a văzut-o: sub apă, departe, o lumină care nu era a lunii. Se mișca încet, ca un pește uriaș cu un singur ochi, și se oprise exact acolo unde se termina fasciculul farului.

A așteptat. Lumina a așteptat și ea.