Dulce gust al libertății

Mă trezesc mângâiat de razele calde ale soarelui, care ne-a însoțit pe toată durata aventurii de până acum. Spre surprinderea mea, Dana încă doarme, patul ei nu e expus lângă geam, așa cum am avut eu bafta și soarele nu o deranjează. Nu-i nimic, dacă sunt primul trezit înseamnă că e foarte devreme, așa că mă întind la loc, cu fața scăldată de soare și-mi continui visarea.

În cele din urmă hotărăsc să mă dau jos din pat și să fac un duș. Intenția a fost lăudabilă, doar că apa caldă a ținut doar câțiva stropi, fix cât să mă înmoi parțial. Aștept, va veni ea apa caldă. Stau bine cu răbdarea, dar totuși, încep să tremur, ud fiind, în baia rece, unde doar apa șușotește, dar nici gând să se încălzească. Observ că devine din ce în ce mai rece, iar eu deja tremur tot, așa că-mi fac curaj, mai rău de atât nu are a fi, și mă arunc, cu un curaj nebun sub dușul rece. Nu vă pot explica cât de cald și bine mi s-a părut când am ieșit din duș și am întrat în camera scufundată în lumină solară.

Dana se trezește nedumerită, și încep să-i sticlească ochii când mă observă ud: „Avem apă caldă!”. Nu-mi place deloc să dezamăgesc oamenii, dar mai bine decât să-i mint, după cum spunea o prietenă dragă sufletului meu: „adevărul doare dar te face om mare”.

Observăm că planurile noastre sunt zădărnicite de faptul că e târziu. Planul inițial era să petrecem toată ziua în Bursa, urmând ca a doua zi să galopăm spre Canakkale cu un popas în Mustafakemalpașa, dar după ce am citit notele despre Canakkale, Dana s-a îndrăgostit de himera orașului istoric care străjuie Dardanelele, așa că dăm Bursa pe Canakkale.

Dacă tot am hotărât să impachetăm și să plecăm, deci planul de acasă nu se potrivește pe teren, atunci hai să tragem la noapte la Erdek, să punem cortul, că doar nu l-am cărat degeaba atâția kilometri.

Strângem bagaje, luăm un mic dejun în cameră, cozonac românesc și ayran turcesc, ne echipăm și coborâm încărcați la căluți, care ne așteaptă cuminți în fața hotelului. Deja prietenul nostru de la recepție, ne ajută din nou cu bagajele, lumea se strânge ca la circ să se uite la doi cosmonauți care transpiră pe o vreme superbă. Ne luăm rămas bun de la gazda noastră, nu înainte de a face o poză împreună, întrebăm de direcții spre Mustafakemalpașa, următorul popas pentru prânz, încălecăm și ne vedem de drum.

De menționat că nici gazda din Bursa nu s-a dezmințit și n-ea oferit câte un ceai, acolo în stradă. Mulțumim frumos, suntem recunoscători.

O vorbă din cultura poporului român spune: „Călătorului îi șade bine cu drumul”. Ne-o asumăm cu mare mândrie!

Până să ieșim din Bursa, ne încurcăm de câteva ori, Ioana a auzit de Mustafakemalpașa, dar nu și de drumuri care duc la el. Mă uitam consternat la harta Ioanei, la un oraș care exista undeva în neant, nimic care să-l lege de restul rețelei. Nu-i nimic, mai consultăm harta, mai întrebăm, în cele din urmă ieșim din hățișurile Bursei, și chiar pe drumul cel bun.

Același peisaj superb se întinde în fața noastră, străbatem drumurile turcești cu cea mai mare plăcere. Găsim indicatoare spre Mustafakemalpașa și ne abatem de la drumul principal spre Izmir. Știu, toate orașele par a avea același nume, cu Iz, dar, în drum spre Bursa, din Istanbul, era Izmit, localitatea cu lacul din munți era Iznik, iar acum e vorba de Izmir, al treilea oraș ca mărime al Turciei.

Nu ne putem abține să nu facem câteva poze în preajma unei herghelii de-a dreptul superbe. Peisajul îți taie răsuflarea, vremea e minunată, iar noi mulțumim soartei că ne-a binecuvântat să trăim și să experimentăm o asemenea aventură, ba am mai fost și feriți de experiențe neplăcute. Totul a mers ca uns, Cineva acolo sus, ne iubește.

Ziua, deși încă la început se prevestește a fi o zi superbă și plină de încărcătură emoțională. Mă simțeam ca un fir de praf purtat de vânt prin nori, care vede de sus cât de mare este lumea, și cât de neînsemnate au devenit o mulțime de lucruri, care până acum erau primordiale, câte sisteme de coordonate și unități de măsură ale vieții și scopului în viață au fost demontate în această zi!? E uimitor, cum simplul fapt că privești lumea dintr-un alt punct decât cel în jurul căruia te-ai învârtit mereu, îți dă peste cap tot sensul vieții, cum simți supapele sufletului deschizându-se și eliberându-ți inima de atâta greutate, apăsări și necazuri, cum toate îți par frumoase, cum oamenii devin ceva divin, și cum setea de cunoaștere te învăluie și te face să te simți tot mai mic și mai fericit în același timp.

Mă opresc din visare , încalec și pornim spre micul orășel ridicat în cinstea părintelui „Republicei Turce”, Ataturk, poate cel mai iubit erou turc. Orășelul nu e deloc spectaculos, e un orășel mic, retras, deloc amplasat pe un drum circulat sau important. Pare amplasat într-o fundătură, închis de niște dealuri care îi oferă o poziție strategică doar. Cred că acesta a fost și motivul întemeierii acestui orășel.

Cum în planul nostru, aici ar fi trebuit să luăm prânzul, hotărâm să descoperim centrul și să ne așezăm la o terasă, un ceai ar fi minunat. Trebuie să recunosc, că deși inițial nu-mi plăcea gustul ceaiului turcesc, am ajuns să mă îndrăgostesc de el și să-i duc dorul mult timp.

Ne pierdem în hățișul de străduțe și alei ale micuțului orășel, fără să găsim nici o terasă mai răsărită, doar dughene mici cu maxim două mese, pline doar de bărbați. Îmi închipuiam că Dana nu ar fi fost încântată să o duc în asemenea loc. Bun zic, orășelul pare mic, mai hoinărim, în cel mult 20 de minute ar trebui să-i consumăm toate aleile, sigur o să găsim un loc unde să putem mânca.

Pe niște străduțe pierdute și uitate de vreme, după aspectul caselor vechi și foarte vechi, suntem salutați de un scuterist care ne privea ca pe niște urși polari în deșert. Am spus deja că în Turcia echipamentul moto pare interzis. Profilul lui scuterică e fix a cocalarului clasic: pantaloni lucioși, pantofi cu vârfuri ascuțite, scurtă de piele, ochelari de soare și atitudine de om sictirit care le știe pe toate. Urmează o demonstrație a desființării primei impresii, care s-a dovedit a fi eronată.

Tânărul nostru îmi zâmbește și încearcă un dialog, bineînțeles, în turcă. De engleză nu a auzit, ca și de orice altă limbă străină de turcă. Dar la limbajul gimnastic ne descurcăm. Fac semnul internațional de băut, gândind că oricine vede asta ne duce la o bodegă. „Pretenul”, căci am devenit foarte repede prieteni, și chiar foarte buni, mă întreabă ceva gesticulând spre gât. Nu prietene, nu vreau gâtul nimănui, vreau doar să beau! Înțeleg că de fapt mă întreba de sete, afirm și continui cu semnul internațional de băut. Ne face semne să-l urmăm și pornim pe ulicioare de la periferie, urmărind-ul pe Yanas, căci până la urmă am făcut cunoștință, în ochii căruia se vedea cum crește mândria.

Oprește, face semne să-l așteptăm, intră într-o clădire și reapare cu două sticle de apă, pe care ni le întinde cu o mare bunătate. Suntem uimiți de gest, mulțumim cum putem mai bine, dar noi tot vrem o bodegă, să mâncăm și să bem ceai. Ce bine au prins jocurile de Mim, reușesc să mimez o masă întreagă, stând și mâncând, ba din prea mult zel eram deja o întreagă trupă petrecând. Yanas înțelege, după ce îi explică un nene, care împreună cu toată strada se uitau la noi ca la circ.Astfel află și localnicii că suntem români, dar e la fel ca și cum am fi fost chinezi, deci străini.

Pornim din nou în urmărirea lui Yanas care pare să fi înțeles, ne conduce spre ceea ce se cheamă a fi un restaurant.

Parcăm în fața restaurantului, care e vecin cu un service de scutere și mobre. La auzul motoarelor, toți cei din service ne ies în întâmpinare, posibili clienți!? Nu, le facem semn că vrem doar să mâncăm, ne înțeleg, se bucură la vederea noastră, toți zâmbeau cu gura până la urechi și li se citea bunăvoința în ochi. Am lăsat mobrele cu bagaje cu tot, semnele mecanicilor exprimau clar că au ei grijă de căluți. Intrăm în așa-zisul restaurant, lăsând căluții în grija admiratorilor care se adunaseră ciorchine în jurul lor.

Ne delectăm cu o ciorbă delicioasă, care a picat la fix reîncărcându-ne bateriile. Bineînțeles că am primit și nelipsitul ceai turcesc.

Pe durata mesei am încercat cu eforturi herculiene să purtăm o conversație cu prietenul Yanas, căruia îi datorăm frumoasa experiență a micuțului oraș. Reușim să-i explicăm de unde venim și încotro ne îndreptăm, apoi prin desene, semne și onomatopee, reușim să ni-l facem ghid pentru vizitarea orașului. Dana văzuse ceva cetate și mă pune să-i desenez lui Yanas să ne ducă acolo. Ghidul nostru înțelege, dă afirmativ din cap și ne zâmbește prietenește.

La ieșire, cei din service ne întreabă dacă ne-a plăcut ceaiul. Domnii mei, sunt mai mult decât îndrăgostit de ceaiul turcesc. Nu cred c-au înțeles, dar mi-au citit în ochi încântarea. Ne spun foarte mândri că ceaiul a fost din partea lor. Știam noi că turcii nu se dezmint. Mulțumim din adâncul sufletului pentru faptul că există astfel de oameni și astfel de locuri.

Pornim din nou în urmărirea ghidului, care ne plimbă pe străduțe înguste ale Mustafakemalpașa-ului, claxonând și ținându-se foarte mândru față de cunoscuți, acum e om important. Trebuie să recunoaștem, fără falsă modestie, că este un om de nota zece.

Ne duce în bazar; nu vrem bazar, monumente, chestii turistice; Yanas, noi vizitatori, nu cumpărători. Insist cu hârtia cu cetatea desenată și pornim la galop.

Ajungem la o moschee.

Frumoasă, dar Dana insistă, „la cetate”. Yanas se uită nedumerit, eu încep să-mi pun întrebări, ce cetate? Orașul e relativ nou, după primul război mondial, undeva în jur de 1922. Renunțăm la cetate, care s-a dovedit a fi doar o poartă, pe drumul de întoarcere, și continuăm turul orașului dându-i mână liberă lui Yanas.

Ajungem la monumentele ridicate în cinstea celor căzuți în primul război și suntem asaltați din nou de copii. Ne aflăm în vecinătatea unei școli, iar cei care au venit în întâmpinarea noastră par a fi la ora de sport.

Bineînțeles, ne conversăm, așa cum am mai spus, copiluții știu câteva noțiuni de bază în engleză. Aceștia sunt chiar mult mai curioși, nu au fost mulțumiți doar de nume și loc de baștină, au vrut musai să știe ce religie respectăm. Mi-a fost greu să înțeleg, ce anume vor să știe când se tot spălau pe față cu apă imaginară. Am înțeles copii, și le răspund cu o cruce. Zâmbesc, că într-un final am înțeles ce mă tot întrebau. Drăguți copii, perspicaci și prietenoși.

De aici trebuie să ne despărțim de Yanas, bunul nostru prieten, se apropie seara și trebuie să ajungem la Erdek să punem cortul. Ne luăm rămas bun de la copiluți, care ne însoțesc cu zâmbete și strigăte, ne îmbrățișăm cu prietenul nostru care nu prea ar vrea să ne lase să plecăm. Alți privitori ne fac și ei cu mâna și ne simțim precum cavalerii plecați în cucerirea lumii.

Drumul până la Erdek a fost, așa cum ne obișnuise deja Turcia, un drum superb cu o peisagistică minunată. Peninsula Erdek, o ciupercă în Marea Marmara, este recunoscută pentru plajele sale și este în mare populată cu campinguri. După ce examinăm câteva campinguri închise, doar suntem în extrasezon, hotărâm că punem cortul pe plajă lângă apă. Dar hai să mai facem o ultimă încercare la campingul ăsta, văd oameni lucrând, ba chiar motocicliști. Reușim să ne înțelegem cu patronul, care e un colecționar de mașini vechi, și vorbește fluent engleza. Nenea ne explică frumos că el nu deschide decât la 1 mai și că putem, dacă dorim, să ne instalăm cortul unde ne place. Ne spune că e mai sigur în camping decât pe plajă cum am fi dorit noi, și că nu ne taxează cu nimic, pentru că nici nu ne poate oferi nimic mai mult decât loc de pus cort și siguranța oferită de camping. Am văzut noi mai târziu că avea niște vajnici apărători patrupezi.

Suntem mulțumiți peste poate, în sfârșit dormim la cort! Adică nu l-am cărat degeaba atâta amar de drum. Parcăm mobrele, instalăm cortul, apoi hotărâm să mergem la malul mării să facem o narghilea. Am tras o fugă rapid în oraș, am făcut unele cumpărături, printre care și o sticlă de Raki, pe care ne-am propus s-o savurăm alături de narghilea.

Iată-ne la malul Mării Marmara în fața unui asfințit care-ți taie răsuflarea. Plaja pustie, curată, ne îmbie la visare.

Acum, în această zi, aici, în acest loc, jur că am luat cea mai bună cină din viața mea. Un pate românesc, același din fiecare zi de Turcia, cu pâine turcească, dar totuși cea mai delicioasă masă servită în viața mea, deținea ingredientul secret, de care în lumea noastră tot mai agitată uităm de el: gustul libertății!

Toate aceste revelații doar dintr-un pate mâncat la malul mării, într-un asfințit superb. Și nu, nu desfăcusem sticla de Raki. Era o beție feerică, o visare cu ochii deschiși, un sentiment de sete de cunoaștere.

Mă trezesc din visare, nu sunt singur pe plajă, Dana instalează narghileaua și avem două probleme: 1. Nu avem deloc apă la noi. 2. Cărbunii cu „autoaprindere” refuză să se auto-aprindă, ba se încăpățânează s-o facă chiar ajutați.

Orice problemă are și rezolvare, așa că descălțarea și poftim la mare Motanyce, că de-aia-i Mare. Puțină apă de Marmara o să sporească gustul narghilelei. Bun, narghileaua e instalată, are apă, ne mai trebuie cărbuni. Nisipul e foarte fin și plăcut la călcat, mai ales după ce ai stat o zi întreagă în cizme de călărie. Atunci să ne lăsăm pașii pe el, în căutare de lemne pentru un foc, care la început e mic, doar pentru a aprinde cărbunii, dar care devine tot mai mare, pentru că e mai plăcut noaptea pe plajă la foc.

Această seară a fost printre cele mai frumoase petrecute în Turcia, haiducia supremă, motocicliști la cort, la malul mării, relaxându-se cu o băutură și o narghilea în preajma unui foc.

„Beutura” turcească, Raki, nu e altceva decât ouzo, dar de producție turcă.

Nu știu cum s-a brodit, Dana s-a retras la cort, eu rămânând pe plajă să-mi continui visarea… care in cele din urmă m-a doborât, adormindu-mă. Ori să fi fost Raki-ul!? Cert e că m-am trezit la scurt timp, focul se stinsese și era cam friguț. Am reușit să strâng lucrurile și să mă târăsc spre cort, căzând, de cum am intrat, într-un somn adânc.

Seara aceasta va rămâne mereu în amintirea mea, ca una dintre cele mai frumoase, cu toate că nu a avut nimic spectaculos, dar revelațiile avute la malul mării, privind orizontul care se unea cu marea, au trezit în mine setea de cunoaștere, de suflet hoinar, de veșnic călător. Toate acestea s-au imprimat în sufletu-mi nemodelat, întipărind dorința de cucerire a lumii.

Nigel Kennedy And Kroke - Ederlezi

Dragă Pământule, atât timp cât oi mai exista, îți voi bătuci toate potecile și-ți voi învăța toate locurile și obiceiurile, chiar dacă nu mi-a mai rămas foarte mult din secunda numită „viața mea”!