Capitala civilizațiilor

E duminică, ne trezim dintr-un somn adânc și odhinitor, binemeritat după goana de ieri. Istanbulul e trezit de mult și plin de viață, străzile forfotind de localnici și turiști. Se simte în aer, atmosfera unui oraș turistic.

Luăm un mic dejun specific turcesc: ouă, brânză, roșii și ceai, nelipsitul ceai turcesc. Ne verificăm căluții, strângem din bagaje și o luăm la pas prin oraș.

Castelul Topkapi, împunător pe malul Bosforului, privește orașul, superior și mândru parcă. Fosta reședință a sultanilor, acum își primește vizitorii cu un aer de bătrân înțelept și obosit de aceeași poveste, depănată si repetată în nenumărate rânduri.

Alături se înalță impunătoare, colorată și puțin „ciudată”, Hagia Sofia, cu arhitectura amestecat bizantină și otomană.

Peste micul părculeț cu piață, Sultanahmet, cu o grădină superbă și o fântână arteziană de toată frumusețea, păzită de un turc din povești, străjuiește Moscheea Albastră, nume obținut datorită mozaicului interior predominant albastru.

Un lucru trebuie specificat despre Istanbul, pisicile și lalelele sunt la ele acasă în acest oraș. Pisicile sunt plictisite și apatice, aproape indiferente la forfota orașului, iar lalele… sunt lalele, cele mai frumoase flori.

Nu prea ne descurcăm cu engleza, nu pare a fi o limbă acceptată de turci, dar spre surprinderea noastră, româna pare a fi vorbită de tot mai mulți comercianți care incearcă să ne vândă orice. Și au un stil de a te convinge, că ar putea să-ți vândă și ce nu ai nevoie și tu să fii convins că ai făcut o afacere bună. Nu mă pricep la negocieri, dar merge de minune stilul „take it or leave it”. Cântăresc prețul cerut, calculez un preț cinstit, ofer suma respectivă, dacă acceptă cumpărăm, dacă nu, la revedere, e plin bazarul. Până acum a funcționat, dar la cât de repede acceptă comercianții, mă gândesc că și așa ofer prea mult. Oricum, amândoi părem a fi mulțumiți cu afacerea făcută.

Duminica o încheiem cu o plimbare pe Bosfor, cu un vaporaș care ne prezintă ambele părți ale orașului, separate de Bosfor, plimbandu-ne pe granița dintre cele două continente. Soarele se lasă ușor peste apele aurii ale Cornului de Aur, demonstrandu-ne de unde i se trage numele.

E luni deja și avem în față o nouă zi.

Turcii, deși agresivi în a-și atrage clienții, sunt prietenoși, zâmbesc, fac conversație, așa cum pot. Am exersat limbajul gimnastic de aproape nu trebuie să scot un sunet ca să mă înțeleg cu turcii.

Ceaiul turcesc e cu siguranță emblema orașului. Peste tot unde ne-am plimbat, patronii, fie că aveau un mic butic, ori un magazin mare de covoare, sunt îmbrăcați la costum, fumează „ca un turc” și stau cu nelipsitul ceiuț în mână.

În bazar, un amalgam imens de magazinașe, în care te poți pierde liniștit, lumea mișună în toate direcțiile, ca într-un furnicar, fiecare îngrijorat și grăbit de parcă ar avea cea mai importantă misiune de rezolvat. Doar noi ne plimbăm agale, căscăm gura ici și colo, evitând contactul vizual cu vânzătorii, în ai căror ochi dacă te-ai uitat odată, ar fi în stare să te urmărească toată ziua să te convingă că ai nevoie de acel covor, eșarfă sau orice ar vinde ei.

Observăm un lucru interesant, și plăcut în același timp, turcilor le sunt pe plac românii și cu atât mai mult motocicliștii. Multă lume din bazar, și nu numai, intră în vorbă cu noi, doar-doar le-om arăta motoarele, pentru că gecile moto ne dau de gol.

Trebuie să recunoaștem că in Istanbul, ca și în restul Turciei de altfel, motociclismul e la modă, deși la o scară mai mică, scară tehnică in cc, și la un nivel de siguranță precar. Peste tot motociclete de 125cc, predominant CBR 125 și CBF 125, casca e un instrument opțional, și atunci când există se poartă pe mână, un fel de cotieră.

Tot în bazar, cumpărând un costumaș de turculeț pentru Ștrumfu-mi scump, negociez prețul cu nenea, că deh, mi-a intrat în sânge. Farhad să-l numim, căci, să mă ierte, i-am uitat numele, acceptă prețul oferit de mine, după care recunoaște că a acceptat doar pentru că sunt motociclist. Și el a fost zmeu, odată pe vremuri, ne povestește într-o engleză stricată și cu prea puține verbe, dar s-a liniștit după un accident care l-a costat doi dinți. Ne spune că ar mai merge și acum, deși o face, dar foarte rar și regulamentar, pentru că nu-i permite logodnica, Farhaza s-o numim. Glumesc, puțin nostalgic, pe seama sa, cu pasiunea moto și logodnica, pe care nu le poate impăca, apoi ne luăm rămas bun de la el, după ce ne lasă o carte de vizită, cu numărul său de telefon, în caz că am avea nevoie de ceva, zice Farhad. Îți mulțumim Farhad și-ți dorim baftă cu motociclismul și logodnica.

La ieșirea din bazar, dăm de un magazin de aur în care se vorbește românește. Aflăm că patronii sunt români și magazinul e românesc. Foarte interesant, am ajuns să vindem aur turcilor.

După ce terminăm de cumpărat suveniruri și alte acareturi, mâncăm câte un porumb fiert, apoi ne băgăm într-o cafenea-ceainărie-narghilerie să-mi satisfac și eu un pitic, ( ce dansează ): vreau să stau turcește, să beau ceai și să fumez narghilea. Și da, am facut-o. Ne-am simțit atât de bine, că zăceam ca niște pașe pe divan, fumegând agale și visând, fiecare în dreptul său. Am fost treziți la realitate de un „turc”, cum că aici nu ar fi hotel, aici se bea și se pleacă. Ne ridicăm sictiriți și plecăm în silă, totuși recreerea a fost minunată, ne-am simțit cu adevarat turcește.

Mâncarea la turci e gustoasă și făcută bine, condimentată și arătoasă. După ce am vizitat un muzeu tehnic și cisterna de apă a ’Stambulului din timpuri otomane, tragem la terasa amicului pe care ni-l făcusem în prima seară, și care s-a dovedit a fi cel mai bun vorbitor de engleză de până acum in Turcia. El ne explică unele aspecte ale Istanbulului, taxele de lux, prețul ridicat al benzinei, electronice ‘made in Siria’, cartierul unde beau turcii, deși religia le-o interzice, aglomerația urbană, stilul de condus în oraș, și câte și mai câte îi trec lui prin cap că ne-ar interesa pe noi, ca turiști.

Seara, ne plimbăm agale pe străzile orașului vechi. La un colț, un otoman, îmbrăcat turcește și vânzând sirop de șerbet, ne acostează să facem poze cu el. Otomanul e atât de convingător, că ne așezăm la poze și ne trezim cu două pahare de sirop turnate dintr-un vas antik ce se poartă în spate și cu gât de lebadă sau dragon. După ce mulțumim, înainte să plecaăm, îmi dă prin cap să-i las bacșiș, vorba turcului. Observ stupefiat că nu vrea cele două lire, cere 14. Domnule otoman, ați fi turc, îmbrăcat frumos, vorbăreț și aparent simpatic, dar ori iei 2 lire, ori nimic. Vazând că vorbesc serios și dăm să o luăm din loc, se mulțumește cu cele 2 lire, pretinzând el că face reducere pentru că suntem români. Drept, Turcia, totul se negociază, dar asta e jaf la drumul mare.

Ne vedem mai departe de plimbare, uitând episodul „otoman automatisk antik”, apoi ne îndreptăm spre hostelul unde ne-am cazat în ’Stambul, pentru că dimineață pornim mai departe, în cucerirea Turciei.

Noapte bună, pentru ultima dată, 'Stambul, oraș capitală a civlizațiilor, îți mulțumim de găzduire!