Minunata Polonie

Queen - The Miracle

Mă trezesc buimac și speriat, încercând să-mi amintesc unde sunt și ce fac. Îmi aduc aminte că am avut o luptă, de cu seară, cu Moș Ene, pe care am pierdut-o! A da, trebuia să treacă doar o oră, apoi să mă plimb prin oraș. Ies din cort, afară e întuneric, ceasul imi spune că e 04 AM. Mda, a trecut o oră, după alta, după alta. E inutil să mă mai supăr, așa că mă bag la loc în cort, să mai profit de câteva ore de somn.

La 7:30 AM deja împachetam și micul dejun era servit. În jumătate de oră sunt echipat și cu bagajele strânse. E trecut bine de 8 dimineața, dar nici țipenie de om în camping. Ori am devenit eu prea harnic, acum că nu mai e Dana să mă trezească, ori polonezii nu sunt deloc matinali.

Cum îl trezesc eu pe Argos fără să-mi deranjez vecinii? Oricât de mult aș iubi motociclismul, recunosc că nu mi-ar fi deloc plăcut să fiu trezit în zgomot de motoare când mi-e somnul mai dulce. Nu e Argos unul dintre cei mai nărăvași caluți, dar e așa o liniște în camping, că nu mă lasă inima s-o sparg.

Relieful și aspirațiile mele spre culmi mă scot din încurcătură. Sunt parcat în cel mai înalt punct din pădurea de pini, iar intrarea în camping e la poalele dealului pe care m-am cocoțat. Așadar coborâm în liniște, folosind doar gravitația și înclinația solului. Pe la jumătatea drumului, dau de primele semne că nu sunt singur într-un camping pustiu. Niște neni care lucrează la amenajarea unor bungalouri au făcut ochi și se întind ca după un somn de veacuri. Mă văd coborând fără motor și vin să mă ajute, „ce are, nu pornește?”. Le fac semne că totul e ok și le arăt că în jur toți dorm. Se uit la mine ciudat, zâmbesc pentru că au înțeles de ce nu urlă monstru și mă salută respectuos urându-mi drum bun, presupun.

Străzile Gdansk-ului sunt , dacă nu pustii, atunci foarte aerisite. Din loc în loc, câte un locuitor rătăcit, mașini puține, un tramvai gol, cu un vatman pe jumătate adormit, pe jumătate plictisit. Deci e clar, polonezii nu sunt matinali. Ori fi chefuit aseară, e totuși sărbătoare, chiar dacă e luni, e a doua zi de Rusalii.

Abia când ajung în centru, și încep să mă plimb pe aleile vechii cetăți îmi dau seama că trezitul de dimineață nu e agreat de locuitorii cetății, mai toate terasele, magazinele și restaurantele se deschid la ora 11 AM.

Mă plimb pe aleile cetății, în sus și în jos, călare pe cal și cu aparatul la gât, fac poze cât cuprinde, uneori chiar și din mers. Trebuie că arăt extrem de comic, cu tot calabalâcul după mine și cu camera la gât.

După ce socot că am acoperit toată cetatea atât în interior cât și prin afară, găsesc potrivit să mă așez la o terasă, dacă găsesc vreuna deschisă înainte de 11, să savurez o cafea și un suc, căci sunt însetat. Gdansk-ul e fierbinte încă de dimineață, soarele încălzind clădirile și străzile, ba chiar și micul cărăbuș negru care se tărăie pe aleile ceății călare pe un băț albastru.

Îmi savurez cafeaua în linște și privesc cu ochi curioși la polonezi și la începutul de forfotă care se prevede.

Îmi fac curaj, mă împachetez în costumul negru de cărăbuș, care e special făcut pentru o astfel de vreme, să fierbem cartoful dinăuntru. Sunt peste 30 de grade, soarele arde necruțător, și pe când ies în strada principală dau peste un trafic înfiorător. Asfaltul e deja moale, il simt la fiecare oprire când pun piciorul jos. Încep să-mi pierd răbdarea și încerc să mă strecor printre mașini. Un polonez, într-o intersecție, plictisit pesemne și el probabil de atâta așteptat, scoate botul mașinii în strada principală, în speranța că i se face și lui loc. Două benzi opresc, să-l lase și pe personajul nostru. A treia bandă era deja blocată de trafic, dar polonezul nostru se înfige cu avânt într-o dubiță de pe banda trei, care aștepta nevinovată, blocată în trafic. Aș fi vrut să mai stau să văd cum decurge incidentul, dar cei din spate mă atenționează că ne mișcăm. Cum nimeni nu arată nici un interes pentru incindetnul abia petrecut, bănuiesc ca e ceva obișnuit și face parte din cotidian pentru traficul din Gdansk-ul nou.

Mă îndrept spre port, urmărind indicatoarele, căci nu știam să-i spun Ioanei o adresă, așa că urmăresc indicatoare, mai intreb, și ajung pe strada care duce spre port.

Ajung în port și încep să întreb de feribot către Danemarca sau Suedia. Nu găsesc decât către Stockholm, și durează o zi întreagă. Mă conversez pe la toate ghișeiele posibile, încerc să le explic că eu vreau în Copenhaga. De aici, din Gdansk, nu se poate decât către Stockholm. E cam departe totuși, și-mi trebuie 2 zile, eu nu am la dispoziție decât una singură, cea care se scurge deja. No Motanyce, iaca aventură, ce-ai vrut tu să pleci fără plan făcut! Descurcă-te, ești băiat mare!

Aflu că din Gdynia există feribot către Karlskrona, Suedia. Asta e ceva mai aproape de Copenhaga, așa că-mi trag casca pe bostan și galopez către Gdynia, la 30 km spre nord de Gdansk.

Gdansk - Sopot - Gdynia formează, împreună, o zonă metropolitană, așa numitul Tricity al Poloniei, voievodatul Pomeria.

După mai puțin de o oră, sunt în portul din Gdynia, de unde se ia fery-ul spre Karlskrona. Din ce văd afișat, sunt două pe zi, dar pentru că eu sunt un mare băftos, am nimerit lunea, când au unul singur, și ală la ora 9 seara, de ajunge dimineață la 7 AM în Karlskrona. Mai aflu și că mai costă o căruță de bani, de mai bine îi pun talpici lui Argos și trecem inot.

No, bun bun, da ce facem!? Calculez rapid trei soluții: 1 - plec spre Swinoujscie, am feribot spre Ystad sau chiar Copenhaga din câte știam eu. 2 - dacă nu prind, continui spre Rostock, acolo am sigur spre Gedser, 3 - iar dacă și ală pică, atunci mai merg puțin și trec pe la Puttgarden spre Rødby, despre ruta asta știu sigur că au foarte dese cursele.

La urma urmei, și să nu prind nimic, m duc pe la Hamburg și fac tot drumul călare.

Începem cu opțiunea 1, Swinoujscie - Ystad. Sun la Dana și o rog să caue pe net la ce oră și cât costă. Aflu că am feribot la 8 seara și ajunge la 6 dimineața în Ystad. Asta ar însemna să fiu în Copenhaga pe la un 8 - 9 dimineața, deci în grafic. O rog pe Dana să se uite și să-mi trimită prim sms detalii despre ferry-ul de la Rostock, eu hotărât să plec spre Szczecin, iar acolo decid dacă continui sau nu spre Rostock, în funcție de descoperirile Danei.

E ora 12, e prânz, soarele arde necruțător, beau o gură de apă, o setez pe Ioana pe Szczecin și pornim, ne așteaptă ceva kilometri.

Drumul până la Szczecin e superb, deși la început trece prin multe localități, poate prea multe, dar limita de viteză e la 80 km/h, deci se circulă bine. Mă intersectez și intercalez de mai multe ori cu diferite grupuri de călăreți, în general nemți. Ultimul grup, un pluton întreg de harley-uri încheiat de un CBR, mă conduce kilometri buni, întrând și eu în grup, alături de CBR, încheind plutonul. După ce trecem de localități, nu mai e așa fun, grupul de customs mai mult mă încurcă, pentru că nu trece de 90 km/h, iar eu am de prins un bac. Sunt mulți, nu-i pot depăși, așa că aplic regula „Mihai Barbu”, trag dreapta pentru un popas. Cafea nu am, țigări nici atât, atunci bag o plăcintă și ung lanțul lui Argos, tot au trecut ceva kilometri de la ultima ungere.

Citesc și mesajul de la Dana, cu orele de trecere și preț pentru Rostock. Acum decizia e ușor de luat, trecem pe la Rostock, feribot există din două în două ore, prețul e rezonabil și traversarea durează doar două ore. Bun zic, zmeule, către Argos, să vedem cum te descurci pe autobahn-urile nemțești! Argos nechează, scurmă cu copita în pământ și mă îndeamnă la drum. Așa că-i dau ascultare, la drum băiete!

Cu cât mă apropii de Germania, localitățile se răresc, ciupercuțele se înmulțesc. Dacă în Ukraina, prin pădure erau oameni și copii care vindeau tot felul de fructe de pădure, fetițele de aici, nu bag mâna-n foc că ar fi poloneze, vând tot ceva fructe de pădure, ciuperci cel mai probabil. Sunt cu siguranță silvicultoare, angajate la stat, pentru că toate au aceeași uniformă, cu nelipsita fustiță de iarna; pentru că doar iarna porți fular! Silvicultoarele polone, țin șalul în dreptul șalelor, pentru evitarea durerilor de spate; nu-i deloc ușor culesul de ciuperci. În curând, necesitatea unui popas nu mai poate fi satisfăcută decât în stațiile peco, pentru că orice bucățică de poiană sau popas la marginea drumului e revendicat de silvicultoare. În mijlocul pădurii, la kilometrii buni de orice localitate e la mintea cocoșului că fetițele nu s-au teleportat acolo.

Cred că m-am uitat prea cu jind la vre-o silvicultoare, căci Ioana a și început cu geloziile. La început se moftoricea și refuza să mai vorbească cu mine, pentru ca într-un final să facă buba cu adevărat.

Cu vorbe dulci și mângâieri, am reușit s-o fac să-și mai revină în fire, declarându-i chiar și iubire veșnică, așa cum așteaptă mândrele de obicei. Până în Germania, a cărei graniță nu știu când am trecut-o, Ioana e rece și mută, așa cum îi șade bine unei soacre. „Fomeile” astea, te lasă când ți-e lumea mai dragă. Nu-i nimic, nu disperăm, avem hartă, luată de la bulgari, din aventura Turcia, ne uităm ce traseu avem de urmat și galopăm pe autobahn-urile nemțești.

Doar în Germania ți se poate întâmpla să alergi cu 180 km/h și să primești flash-uri din spate. Când a trecut pe lângă mine, ce mașină era n-am apucat să văd, doar am vrut să mă dau jos de pe Argos, aveam impresia că stau pe loc.

Autostrăzile în Germania sunt plictisitoare rău, nu făceam nimic decât să stau întins pe coama calului și să țin mâna în gaz. Unde mai pui că popasurile pe autobahn, sunt niște parcări pustii, eventual au niște bude ecologice. Pentru a alimenta trebuia să mă abat de la autostradă către o localitate, uneori chiar mai bine de 10 km de ieșire. Inutil să mai spun emoțiile legate de gaz, căluțul meu nu are indicator de nivel, și pe autostradă, cam mănâncă jar. Mergeam până îmi tăia gazul, treceam pe rezervă și la prima ieșire căutam peco în prima localitate.

Ioana e de mult inutilă, așa că a intrat în desagii lui Argos, și toată Germania am străbătut-o după soare, mergeam spre Vest-Nord-Vest.

Un ultim popas, pe lumină, soarele pierde tot mai mult din putere, iar faptul că mergem spre el nu ne ajută deloc, mai ales vederea.

Nu se poate să nu savurez, în acest popas, ca de altfel în toate de până acum, „secretul libertății” - pateul românesc. Apa ne lipsește cu desăvârșire, singurul lichid la îndemână fiind sticla de vin de la Neamț, deloc indicat, dar nici dezhidratat.

Simțeam în vreme și citeam în nori că mă apropiam de Rostock, o ultimă alimentare pentru căluț, îmi satisfac și eu setea cu aproape toată sticla de apă și continuăm spre cei sub 100 km rămași până la Rostock, dar de data aceasta decid să nu mai ies pe autostradă, așă că folosesc un drum care pare național, dar are indicatoare către Rostock.

Drumul național e mult mai plăcut decât autobahn-ul, și chiar dacă trece prin fel și fel de localități și sătuce, e aproape pustiu. Nu cred să fi întâlnit mai mult de zece mașini până aproape de Rostock. Chiar înainte de Rostock, stau la semafor pentru a mă înscrie spre port, de unde urma să iau ferry-ul, sunt salutat prin semnale luminoase și acustice de un tirist. Până nu observ că era de România, îmi făcusem zeci de gânduri, ce-o avea cu mine. Omul era bine intenționat, doar saluta, poate cu prea mult zel, un conațional.

Ajung în port, la locul de unde pleacă ferry-urile către Gedser, localitatea daneză de transfer, și privesc cum tocmai pleca bac-ul. E ora 9 seara și următorul ferry pleacă la 23:30. Nu am altceva de făcut decât să aștept.

Parchez lângă alți doi căluți care așteaptă cuminți și mă așez la o cafea lângă un călăreț singuratic, ca și mine, un suedez, care călărește fratele de mumă a lui Argos de la firma concurentă, un Bandit de toată frumusețea. Intrăm în vorbă și ne povestim reciproc peripețiile și plimbările, apoi îl descos puțin pe suedezul nostru, al cărui nume, să mă ierte, nu l-am reținut, despre cultura moto suedeză, cât și alte aspecte ale vieții scandinave.

Timpul petrecut în compania unui bun povestitor trece pe nesimțite și se scurge plăcut savurând poveștile prietenului suedez. Vine vremea să ne despărțim, pentru că avem destinații diferite, așa că ne urăm asflat uscat și ne vedem de drum.

Argos stă liniștit în burta peștelui metalic care s-a angajat să ne treacă pe malul celălalt al Balticii, iar eu savurez aerosolii maritimi de pe puntea cea mai înaltă, bucurându-mă de frumusețea nopții și zâmbind lunii care învăluie totul cu o lumină misterioasă. Mă simt atât de bine încât adorm pe puntea vasului, pe o bancă, și mă trezesc minute bune mai târziu, când stropii reci și mărunți de ploaie îmi bat pe față. Îmi dau seama că suntem aproape de Danemarca, ploaia măruntă și liniștită e un fenomen familiar danez. Ceasul îmi confirmă teoria și-mi dau seama că sunt tot mai aproape de destinația finală, Copenhaga. Gândul nu mă bucură extraordinar, ba chiar o mică melancolie îmi dă târcoale și-mi șoptește, pe un ton reproșabil: „călătorului îi șade bine cu drumul!”

E două trecute noaptea, ieșim din burta peștelui, călcând pământ danez, pe o vreme sută la sută daneză, plouă mocănește. E întuneric beznă, e înnorat, și unele mașini merg în față-mi, ridicând o perdea de apă deloc curată, care mi se lipește de vizieră. Opresc și aștept să se îndepărteze convoiul, și-mi trag și combinezonul de ploaie, mai mult pentru a alunga frigul care începe să se strecoare ușor în oase.

După aproximativ două ore sunt intrat în Copenhaga, alimentez pentru ulitma oară și admir zorii, doar e ceva normal să fie lumină la ora 4 AM în Danemarca în această perioadă a anului; trag în parcare, priponesc căluțul, îl descarc de toate bagajele și le car încet și cu lene sus.

Iată-mă ajuns „acasă”, la Micuțul apartament care m-a adoptat pentru o perioadă de timp, nedeterminată încă.

„Good to be home!” - doar o expresie, unde „acasă” e un loc în care te simți în siguranță, relaxat, și cu cât mai puține griji. Pentru mulți dintre noi, acasă e locul unde ne-am născut, sau copilărit, apoi se mută acolo unde trăim, muncim, învățăm. Până și „acasă” a devenit relativ. Ceea ce până ieri numeam „acasă”, nici măcar nu mai există, iar ce construisem să fie noul „acasă” e pierdut, acum „acasă” e relativ. Totuși nu mă plâng, sunt multe locuri unde mă simt „acasă”, iar „pe drumuri” e mai „acasă” decât oricând.

Stau pe balcon, dezbrăcat și cu berea în mână, o savurez încet și-mi filtrez toate imaginile și amintirile adunate în această mică aventură. Gândurile îmi zboară mereu spre noi orizonturi și noi aventuri și-mi dau seama, puțin speriat, că nici n-am ajuns bine și deja mă bate dorul umblatului. Îmi termin berea și mă retrag, să dorm în patul cu care m-am obișnuit, și aștept să mă învăluie un somn adânc și fără vise, odihnitor și binemeritat.

Noapte bună Copenhagă,
capitală a poporului fericit!