Going North

Trezit la 4:45 AM de zgomotele din casă, mama nu se îndură să mă trezească, deși plănuisem să mă trezesc la 4:30. După ce că trec rar pe acasă, mai stau și puțin, părinții ar fi vrut să mă mai rețină. Sunt în Piatra Neamț doar de ieri, și am stat toată ziua la garaj cu maestru mecanic, tata, să îl pregătim pe Argos.

Un mic dejun ușor și delicios, plăcinte și cafea, și deja simt cum prind puteri. Argos ne așteaptă cuminte, țesălat și echipat de cu seară, și el nerăbdător ca și mine să plecăm la drum. La revedere Piatra Neamț, „perlă a Moldovei”, noi ne îndreptăm spre nord.

Până la Siret în vama cu Ucraina totul a decurs normal și fără incidente. La aproximativ două ore de la plecare sunt deja în vama Ucraineană. Procesul aici e de a aduna trei ștampile pe o hârtie primită la intrare. Le obțin și las hârtia la ieșire, unui soldat care mă întreabă cât costă Argos și nu se lasă până nu trage și el de gaz. Îl las să se bucure, ca un copil cu jucărie nouă și-mi văd liniștit de drum, drum de acum rusesc și de calitate îndoielnică.

Încă două ore și sunt la Cernivtski, Cernăuți ucrainean. Străzile sunt toate pavate cu piatră cubică de proastă calitate, formând un model de tablă de șah, unde pătratele negre se traduc în ucraineană drept găuri, iar cele albe piatra cubică.

Opresc să fac două poze și sunt abordat de un nene care vorbește româna. Mă întreabă dacă sunt bine și dacă am nevoie de ceva. Îi explic că sunt bine, sănătos, voinic, îi mulțumesc pentru grijă, e nobil din partea lui. Îi explic că doar tranzitez Ucraina și mă îndrept spre Polonia, următorul oraș mare ucrainian fiind L’viv. Omul, foarte îndatoritor de altfel, se oferă să-mi arate cum să ies din oraș spre L’viv prin Ivano. Nu apuc să-i spun că am copilot pe Ioana, că se urcă în mașină și-mi zice să-l urmez. Așa am fost nevoit să înghit mirosul de matrafox pe care îl degaja cu o enormă dărnicie propria-i mașină. Trebuie să recunosc, că nu am putut să nu remarc calitatea deplorabilă, nu doar a drumurilor, dar și a mașinilor în Ucraina. Bătrâna Lada încă e regina șoselelor.

Ies din oraș, alimentez la primul peco. Se acceptă plasticul, spre mulțumirea mea, pentru că pe același principiu ca în Turcia, am plecat și în această aventură total nepregătit și fără nici un plan.

Nu la mult timp, într-un sens giratoriu, Ioana mă pune să fac dreapta, deși tăblița spre Ivano-Frankivsk arată înainte. Încrederea în Ioana e mare, atunci când nu am nici o opțiune, dar aici am de ales, așa că o las să strige agonizant „virați dreapta” și continui înainte sperând că va recalcula ruta. Speranțe deșarte, Ioana deja a rămas blocată pe „virați dreapta”. Femie încăpățânată, dreapta e câmp, și nu mai există de mult sensul giratoriu, revino-ți! Ioana iși revine, se uită la mine cu ochi galeși, dă rapid din gene, se îmbufnează, își încrucișează brațele și-mi sugerează suav: „te descurci singur”. Văd că nu mai recunoaște nici hartă, nici drum. Bun, nu știi pe aici, nu-ți face griji, ești cu Motanyc, la spiritul meu de orientare nu ne putem rătăci. Deci continuăm spre nord-nord-vest. Totuși nu o pun pe Ioana la somn, îmi place să stea cu mine, măcar îmi spune cât e ora.

Drumul e prost și plin de denivelări dintre cele mai urâte. Ioana stă mereu cu capul în pământ, bruiată complet de atâtea vibrații. Din când în când o mai ridic să văd ce face. A rămas blocată cu limita de 60. Nu e cel mai excelent drum, dar parcă nici să mă târâi nu-mi convine, Argos se menține țanțoș la 90. Brusc, din pădure, îmi sare în față o arătare agitată. Are o antenă parabolică pe cap și dă agitat din mâini la mine. Deja îmi imaginez tot felul de scenarii cu ce va urma, și-mi dau seama că nu am bani ucrainieni la mine, prin urmare nu voi putea îmblânzi bestia cu chipiu care își trântește un aer autoritar de tutore molestator de copii neascultători. Afișez și eu fața de copil prins cu mâna în borcanul de dulceață; bani n-am, suntem cică în localitate, deși nu văd case, n-are ce-mi face. Îi dau permisul, cere și ‘bolentinul’ lui Argos; ne prezentăm frumos și așteptăm. Ciupercarul e foarte agitat și pare supărat din cale-afară, de parcă am făcut o crimă, circulând cu 84 în zonă de 60. Engleză nu vorbește, și nici vre-o altă limbă în afară de rusă. Îmi bagă sub nas un decret cu litere chirilice, la care mă uit ca în cartea de chimie avansată. Descifrez doar 2 cifre: 450 și 510, iar parabolicul repetă obsesiv: „Min, Max”. Înțeleg eu că asta-i amenda, dar mă uit la el și ridic din umeri, „no money”. Ca să-mi întăresc spusele cu fapte, scot portofelul și-i arăt banii pe care-i aveam: lei, coroane suedeze și coroane daneze. Mai aveam prin bagaje și niște lire turcești și leva bulgărești din ultima aventură, dar mă gândesc că ajută la fel de bine ca ceea ce aveam deja în portofel.

Coroanele daneze sunt ochioase, hârtia e nouă, îi cam fac cu ochiul, așă că ia o foaie de 100 și mă întreabă ce și cum. Îi explic cum pot că-s daneze. Mă îndoiesc de cunoștințele sale geografice, pentru că tot cască ochii mari când îi explic de Danemarca, Suedia, Germania, Marea Baltică. Bun, renunț și tac, îl las să zacă în necunoștința de care dă dovadă. Știe că-s român, așa că tot strigă „lei, lei”. Aveam aproximativ 207 lei. Ia foia de 100 și întreabă cât hrivnia înseamnă. Mult dom’le, mult. Nu cred că m-a crezut, mi-a luat ambele foi și-mi face semne să-i mai dau, că trebuie să ajungă la 500. Du-te nene și te culcă! Îi scriu că are deja 450 UAH în cei 200 RON, dar el vrea amenda maximă, 510. Bine, dacă-i așa dă tu banii înapoi și fă-mi proces verbal. Mda, bănuiam eu, se sperie și-mi aruncă actele înapoi, banii în buzunar. Așa mă gândeam și eu.

Îmi explică, ca unui prieten, că în Ucraina, limita e de 60 în localități, 90 în afară. Bun, bun, mulțam că m-ai ușurat de 200 RON, deja mi-ai stricat bugetul cu 50 de EUR, încalec și plec.

Încă bombănesc în cască, transmițând urări de bine arătării cu chipiu, când brusc, ce să vezi!? Deja-vu pe drumurile ucrainiene. Mulți mai sunteți? N-am făcut nici 10 km, chipiurile alea cât casa țin de transmițătoare!? Tot 84 km/h, eu cred că-s defecte pistoalele lor radar. Acum sunt deja doi, deci acționează în haită.

Cum scot casca cum încep să le explic că am luat deja amendă azi, și am lăsat banii ceva mai la sud, cu nici 10 km. Ciupercarul capos, că „M..m…money”. M…oney nu am, deși v-aș fi dat cu m..m…mare plăcere, dar nu am.

Așteptam să se plictisească, să-mi dea actele să pot pleca, ei nimic, money. Mulți milogi mai are Ucraina asta!? Pun mâna pe telefon și sun. Sun acasă, vorbesc cu tata, îi spun pe unde sunt, ce fac să nu mă plictisesc, etc. Tot timpul cât am vorbit la telefon m-am tot fâțâit pe lângă ei, ba m-am uitat de două ori și la numărul mașinii, și m-am asigurat că m-au văzut. După ce am terminat de vorbit, m-am dus la ei, și cu o mină gravă le-am cerut procesul verbal. Rupeau ceva engleză așa că au înțeles, dar nu s-au lăsat intimidați și au început să completeze date. Unul din ei, cel mai tânăr, care m-a și oprit, a devenit foarte prietenos și a început să mă întrebe ce a zis prietenul de la telefon. Zâmbesc misterios și ridic din umeri. Insist să-mi dea procesul verbal. Ei insistă cu money. Scot iritat cardul și le zic: „take money”. Zâmbesc ștrengărește la mine și-mi arată spre înapoi: „town, bankomat”. Înțeleg, ne intimidăm reciproc și niciunul nu renunță. Mă urc pe mobră, trag lângă mașina lor și le fac semn, „town, să mergem!”. Pornesc în urmărirea lor cu ochii pe kilometraj, nu cumva să sar de 60, știu că nu au dovezi, m-au luat cu radarul din față, iar eu sunt clar chitit să-mi dea proces verbal.

În prima localitate îi văd că opresc, opresc lângă ei și aștept. Îmi fac semne să merg la mașină, mă apropii, mă întreabă cum mă cheamă, deși avea permisul meu în mână, îmi înmânează actele și-mi urează „good luck”. Răsuflu ușurat, le mulțumesc afișând un zâmbet cât toată fața, încalec, întorc și plec. Mulțumesc Cerului pentru răbdarea și nervii de oțel cu care m-a înzestrat, nu sunt deloc nervos sau supărat. Am puține regrete că am dat prea ușor cei 200 de lei, dar nu-i nimic, rămânem optimiști, mâncare avem, cort este, bani de gaz la fel. Măcar acum știu, dacă se mai dă vre-un ciupercar la mine, să le dau praful de pe tobă.

Totuși, pentru a nu mă întârzia și mai mult cu alte orătănii rusofile, hotărăsc să merg regulamentar.

După scurt timp ajung la Ivano-Frankvisk și caut ieșirea spre L`viv. Indicatoarele sunt cam rare, așa că întreb, mi se indică drumul și pornesc încrezător. Drumul devine tot mai prost, și încep să mă întreb dacă merg bine. Din loc în loc, la intersecții există patrule de poliție cu soldați înarmați cu puști mitraliere. Au plasat pe mijlocul drumului un semn de stop, pe care scrie „Control”. Observ că toate mașinile opresc în dreptul semnului și așteaptă până li se face semn să continue drumul. Mă conformez și eu, deși mereu mi se face semn să continui înainte să apuc să opresc, sau să mă apropii de semn.

Alimentez, mai mănânc două plăcinte, mai întreb dacă sunt pe drumul bun, în cele din urmă, când aproape ajung lângă L`viv și dau în Europeană, se trezește și Ioana. Bună dimineața domnișoară dragă! La fix, pentru că Ioana îmi arată că nu trebuie să intru în oraș ca să ajung la vamă. O ascult conștiincios. Parcă începe să cam plouă, trag întru-n peco, alimentez, și când să-mi pun costumul de ploaie văd că de fapt s-a oprit. Bine, continuăm fără, dar ajung repede ploaia din urmă, așă că intru iar într-un peco și îmi pun doar geaca. Bineînțeles, până am terminat, nu mai ploua deloc.

Și tot am fugărit ploaia, care în cele din urmă s-a lăsat prinsă în vamă, și nu la ucrainieni ci la polonezi. Acolo era coada mare și se căutau mașinile prin toate cotloanele posibile.

Din Ucraina am ieșit relativ ușor, după ce mi-au verificat pașaport, actele lui Argos, buletin, cred că erau foarte aproape de a-mi cere și certificatul de naștere. Am avut un vameș, vorbitor de română, care îmi traducea și-mi explica ce și cum. Erau toți foarte contrariați, cum se face ca eu, român, să nu „gavari pa ruski”. Deh fraților, epoca voastră a apus cam de multișor.

Trecem vama și suntem în Polonia, ploaia ne-a dușat puțin, pentru că în marea inspirație proprie, am ales coada cu „nimic de declarat”, care era neacoperită, toate celelalte intrând în vamă sub acoperiș.

Opresc la primul popas după vamă, mâncarea arată delicios, și miroase de-ți ia nasul. E aproape de seară și foamea și-a făcut demult simțită prezența. Vorbitori de engleză ioc, card nu, așa că pune-ți pofta-n cui Motanyce.

Continui spre Lublin, unde plănuim să înoptăm, Ucraina ne-a întârziat mult și nu cred că mai ajungem în Varșovia astăzi. Drumurile poloneze sunt o minunăție, e o adevărată plăcere să motociclești pe ele. Ioana e foarte documentată despre Polonia, pentru că-mi arată toate punctele de interes, ba chiar și camerele radar fixe. Și chiar știe ce spune, așa că ascult conștiincios, nu vreau să mai fiu întârziat de radare.

Mai oprim la un popas să ne mai încercăm norocul cu plasticul, dar e inutil, polonezii vor doar cash. Dacă tot am oprit, lungim puțin pauza și mâncăm ce avem la desagi, doar nu am cărat mâncare românească atâția kilometri să nu o degustăm, sunt convins că mama a gătit cu toată dragostea unei mame.

Parcă am mai prins puteri, seara deja s-a lăsat, Lublin e încă în față, dar cum drumurile sunt excelente nu ne facem nici o grijă.

E 11 noaptea, suntem în Lublin, Argos și-a primit porția de hrană, acum mă delectez și eu cu o cafea și un sandwich cald într-un peco, la benzinării se acceptă cardul, au chiar și bancomate afară, doar că la bafta mea, bancomatul de aici nu funcționează. Sunt în dubii dacă să înnoptez aici sau să continui spre Varșovia. Obosit sunt, dar încă mai rezist, iar drumurile poloneze îmbie la călărit. Decid așadar să plec spre Varșovia, și când mă răpune oboseala, trag la un motel; e plin în Plonia de astfel de locuri și popasuri pentru călători. De cort nu poate fi vorba, e prea târziu, sunt mult prea obosit, plouă și e ud peste tot.

Ajung să opresc din motel în motel, unii nu au camere libere, unii nu primesc card, unii sunt ocupați cu nunți, e sâmbătă noaptea totuși. În trecere printr-o localitate, îmi sare în ochi, de aproape mi-l învinețește, un semn cu „Bankomat”. Opresc și scot cash, vreau să dorm într-un pat, deși de atâtea ori îmi venea să opresc în câte o poieniță, să întind izoprenul și să mă bag în sac sub burta caldă a lui Argos.

La aproximativ 100 km de Varșovia, nimeresc la motel Delfinul, care are cameră, primește card, chiar dacă nu mai e nevoie, dar are și nuntă. Până și prețul e cam mare, față de alte moteluri pe unde am mai oprit. Totuși arată foarte bine, sunt condiții de hotel, cameră mare, dublă, duș, televizor, curat.

Iau camera, platesc cei 90 de zloți, car desagii lui Argos în cameră, priponesc calul, îl învelesc cu husă să nu-i fie frig și urc în cameră. Muzica de la nuntă se aude de parcă sunt lângă lăutari. Mă gândesc că sunt prea obosit, e 1 noaptea, o să adorm cu muzică cu tot.

Un duș și în pat. Am parcurs 800 de kilometri, în 20 de ore, am traversat 3 țări, am trecut 2 vame, pe un căluț înaripat. Argos doarme liniștit în parcarea motelului, eu încerc să nu mă mai gândesc la basul care mă vibrează cu pat cu tot și mă afund în visare.

Adormi tu, călător bezmetic!