Însetați după peșteri

Clipesc des, cu curaj, rotesc ochii prin cameră pentru a identifica locația, dar calm, fără a îndrăzni să-mi mișc și capul. Ceva îmi spune că nu e indicat să-l tulbur. Liniștea e bună, la fel și statul la orizontală. Încep, încet-încet, să-mi amintesc unde sunt, cu cine și cu ce scop. Îmi amintesc vag ceva de pălincă stinsă cu bere de cu o seară înainte și blestem ușor, în gând, faptul că iar am pierdut lupta cu Bachus.

Parte din gașcă s-a trezit. Bine măcar că nu sunt ultimul, mai sunt somnoroși. Scot capul din cabană și văd o parte din oameni bucurându-se de soare, făcând baie de soare.

Un plan de dimineață se încropește rapid, ca cei treji să urcăm puțin prin împrejurimi, o mică mișcare de dimineață. Mă gândesc că va prinde bine puțină mișcare și va ajuta la înlăturarea urmelor lăsate de lupta cu Bachus. Iată-ne așadar, mare parte din gașcă, 66,66% ca să fim preciși, pornind la o plimbare de dimineață, lăsând cei trei somnoroși rămași să se mai bucure de odihna și somnul concediului.

Pornim la pas prin Chișcăul încă adormit, și hotărâm să urcăm pe poteca marcată cu bulina roșie. Nici nu ieșim de pe asfaltul străzii din localitate și doi vajnici apărători, prieteni si omului și mari pasiuni a lui Lore, își fac apariția și ne întreabă de sănătate.

Lore se uită îngrozită și nu mai știe în ce direcție s-o apuce, eu și Melciu ne așezăm protectivi în fața grupului. Melciu încearcă chiar un dialog cu cei doi căței, nu prea încununat de succes, dar măcar s-a deschis drumul pentru un armistițiu, și cei doi ne latră tot mai rar și de la distanțe tot mai mari, deși nu renunță la urmărire și ne însoțesc, mai lătrând în răstimpuri pentru a nu uita că sunt acolo.

În cele din urmă ajung să ne fie prieteni și tovarăși de drum, până și Lore obișnuindu-se cu prezența lor.

E o zi superbă de august, călduroasă și însorită, iar micul grup, cu chef de hoinărit, se oprește pentru un popas, la umbra unor nuci bătrâni, unde se ung cu talent pe degete, decojind nucile verzi pentru a ajunge la miezu-i dulce.

Continuăm să urcăm, iar efortul și soarele care arde tot mai tare, ne trag spre o partidă de topless, astfel că urmând exemplul lui Melciu, iată-ne pe toți, în scurt timp, la bustul gol, ori, aproape gol pentru fete.

Micul dejun, incorpit din miezuri de nuci cu greu decojite, de l-am avut câțiva metri mai jos, merită un desert pe măsură, cu mure neagră și dulce. După ce ne-am uns bine și ne-am pătat tot ce se mai putea, un gând trece prin capul consumatorilor de pălincă: „oare n-ar avea gust mai bun cu zeamă de mure!?”. Așadar iată-ne că începem să înghesuim într-o sticlă de jumătate de plastic, cât mai multe fructe zemoase și coapte, având grijă să agităm cu spor și să zdruncinăm cât putem mai bine recipientul, pentru a obnține zeama mult dorită.

Tot umplând sticla cu mure, mâncând, glumind, deja coborând spre bază, ne întâlnim cu doi francezi, cunoscuți de ceilalți în de la Gârda, pe când vizitau Scărișoara. După schimbul politicos de fraze, ne continuăm drumul, francezii urcând după bulina roție, noi coborând pentru a ne reuni cu cei rămași la cabană și a vizita Peștera Urșilor, motivul principal pentru care ne aflăm aici.

Ajunși la bază, în centrul Chișcăului, ne oprim la o miniterasă, unde ne înfruptăm cu langoși și lapte, abia acesta fiind micul dejun, urmând a intra, după ce ne umplem burțile, în gura peșterii.

Înainte de a urca la peșteră, târgul și tarabele din preajmă te atrag și te opresc din goana turistică de a vizita peștera. Eu unul nu scap fără a cumpăra o ie pentru mine, iar îmrepuna cu Dana, una mică și frumoasă pentru Unu, fiul unei prietene. Ba mai adaugăm și suveniruri, printre care magneții sunt cei mai doriți.

După o luptă aprigă cu toți vânzătorii, câutând mereu scuze, de ce nu luăm de la ei, iată-ne și în fața intrării peșterii. Ne regrupăm pentru vizita cu ghid. Alinierea, ca la grădiniță, doi câte doi, odată venit ghidul, pătrundem în peșteră și începem a ne minuna.

Peștera Urșilor și-a primit numele după scheletele de urs preistoric decoperite înăuntru. Urșii au fost prinși în peșteră prin prăbușirea și închiderea singurei guri de intrare, murind de foame, unii mai târziu decât alții. Peștera a fost descoperită în urma unor exploatări miniere, când, in urma unei explozii, o parte a tavanului a fost spartă și astfel descoperită grota. Ambele intrări, existente acum, sunt create de mâna omului când peștera s-a dat spre exploatare turistică. Traian Curtă este minerul care a descoperit peștera în 1975.

În explorarea peșterii ajungem într-o sală „plină de …”, Alecule ține-ți gura! … plină de stalagmite, denumită de altfel „Sala lumânărilor”. Orice altă asemănare cu părți anatomice e inutilă și neavenită.

Ne continuăm turul peșterii și ascultăm, unii interesați chiar, explicațiile ghidului despre diverse formațiuni stalagmitice și stalactitice cu nume din ce în ce mai fanteziste, trecând de la „nava spațială” la „căsuța piticilor” și „Moș Crăciun” și culminând cu „Blana Ursului” prins în perete în incercarea eșuată de a evada din grotă.

La ieșirea din peșteră îl întâlnim chiar pe decoperitorul acesteia, domnul Traian Curtă, care ne povestește cum a descoperit peștera, și ne incită spunându-ne că zona e plină de peșteri mai mult sau mai puțin cunoscute atrăgându-ne în a re veni pentru a explora diverse alte grote.

Întorși la bază, hotărâm ca în această searaă să facem un grătar la foișorul din curtea primitoarei noastre gazde. Așadar ne împărțim din nou: o parte, pe căluți la cumpărături în Beiuș, restul, la picior, peste deal în căutarea peșterii Măgura. Melciu, întemeietorul grupului de temerari care vor să descopere, unde duce traseul început de dimineață, bulina roșie, preia conducerea pionierilor, și, înarmat cu GPS-ul de la telefon pornește la drum însoțit de Lore, Gabz și Chiller. Noi, restul, plecăm călare spre Beiuș pentru aprovizionarea grătarului plănuit în această seară.

Pe drumul de întoarcere din Beiuș, de unde am luat toate cele trebuincioase, am făcut un pit-stop în lanul de porumb, gândindu-ne că ne prind bine niște porumbi copți la grătar. Cu topcase-urile pline de provizii, iată-ne întorși la bază, unde descoperim că grupul de pioneri cuceritori nu s-a întors încă. Înserarea e aproape, iar telefoanele lor zac fără suflare.

Întrebăm gazda dacă nu știe nimic de grupul temerar care a plecat după strigarea lui Melciu:„am descoperit un drum”. Mamaie ne spune calm și deloc precipitat, că dacă au pornit pe bulina roșie se vor pierde sigur, pentru că mare parte a traseului a fost defrișată, și semnele erau pe copaci. Mamaie ne dă chiar și exemple de oameni și grupuri care s-au rătăcit. Văzând că panica e în creștere, mamaie ne liniștește spunând că până la urmă „bine-a fi” că doar n-au unde să iasă decât inapoi în Chișcău ori în Măgura, satul vecin de peste deal, dar asta „numa dacă n-o iau peste deal la stânga…”.

Într-un final, telefoanele pinoierilor prind viață și aflăm că într-adevăr au ieșit la Măgura și că se îndreaptă spre Chișcău. Răsuflăm ușurați, și ne relaxăm complet când îi și vedem venind.

Cu toată gașca restrânsă, ne apucăm să pregătim grătarul mult dorit și să ne punem pe o seară de petrecut.

Focul arde liniștit în vatră, porumbul pocnește arzând ușor, noaptea e liniștită și luminată de o lună albă și mare care zâmbește voioasă grupului de călători adunați într-un foișor, dintr-o curte, într-un sat din munții Apuseni.

O tu, preafrumoasă noapte
îmbie la visare și uitare!