A uita. Uitat. Uitare.

Cât de ușor putem obține prieteni, dar cât de greu este să-i păstrăm.

Ce ușor pot oamenii să atragă simpatii, și totuși nu reușesc să le păstreze, să-și crească încrederea în ochii celorlalți. Cât de greu se obține încrederea, și cât de ușor se pierde.

Să începi un lucru este atât de ușor, cât să te gândești la el. Oare câte nu începem în viață? De câte ne ținem până la capăt, și mai important, câte le finalizăm așa cum ne-am dorit!?

Cât de ușor este să pierzi lucrul pe care-l iubești cel mai mult, și asta pt simplul fapt că ți-l dorești enorm!? De ce întotdeauna ne dăm seama cât de important este ceva pentru noi, abia în momentul în care nu-l mai deținem? Tot ce avem sub nas, e lipsit de importanță, fad, banal, plictisitor. Visăm doar către lucruri mărețe. Iar când le obținem, le trecem ușor în anonimat.

Uităm să mai trăim? Uităm să ne bucurăm? Uităm să iubim? Uităm să fim oameni?

În fapt, uitarea este o capacitate a omului, de care abuzăm, în ideea de a le avea pe toate. În goana după tot, rămânem cu nimic. Urmărind himera pierdem esența vieții.

Câți dintre noi, știm să ne îngrijim de suflet? Suflet!? O chestie măruntă, de mult uitată, închistată și uscată…. O floare pusă la presat într-o carte veche, uitată într-un vraf de cărți prăfuite, într-o bibliotecă antică…

În ascensiunea către cunoaștere pierdem toate simțurile. Câți mai putem spune că simțim?

Era o vreme, când ieșind afară, noaptea, îmi umpleam plămânii cu aerul curat al nopții și simțeam mirosul nopții, al verii, al munților, al pădurilor de conifere. Și acest simplu fapt, mă umplea de o bucurie enormă. O bucurie pe care nu o puteam explica, un lucru banal, să fug noaptea din casă, pe ascuns, doar ca să respir aerul nopții, să privesc la cer și să mă pierd în vise. Era ca o beție feerică, o transă.

Aveam atâtea vise, și puteam să mă bucur de toate lucrurile mărunte, lucruri și fapte pe care acum nu le mai găsesc, și-mi lipsesc enorm.

Se spune că un om fără vise e un om pierdut. De mici copii, cu toții avem vise, cu toții vrem să ajungem undeva, să facem ceva, să fim cineva. Dar ne pierdem în călătoria spre maturizare. E corect spus maturizare? Maturizarea ar trebui să aducă ceva, dar de fapt pierdem. Uităm vise, simțuri, trăiri, amintiri.

Aș fi vrut să vă povestesc visul meu din copilărie, povestea fantastică în care credeam, tărâmul spre care mă îndreptam, farul care mă atrăgea … dar… am uitat!

10 februarie 2011
Copenhaga
(eseu cu care am debutat pe blogul Denisei)